tiki era acolo: faţa străvezie şi picioarele mult mai lungi decât în realitate. Mai mult decât atât, arăta bine şi o admiram. Îmi spune apoi jenată că vrea să o numesc Pepi pentru că e şi ea roşcată şi are ochii albaştri.
tiki, eu sunt de acord. Cu orice zici tu.
tiki, tu să nu mă amăgeşti că încep să ameţesc.
tiki învăţase un truc nu ştiu de pe unde: putea să se facă nevăzută. Minunat, zic eu când începusem să mă enervez deja că nu o mai găseam. Ce vrei să faci acum? Mă învârteam ca o curcă în acelaşi loc fără să văd o singură mişcare suspectă, un mic deranj al lucrurilor. Se făcea de acu spre seară şi eu mergeam cu ochii în pământ peste pod când dădură peste mine doi colegi de mână. M-au ascultat blând până când mi-am terminat discursul despre Pepi, eroina copilăriei mele, care era roşcată, avea pistrui şi ciudat că atunci nu reuşeam să-mi amintesc că avea şi un ciorap mai lung decât celălalt, apoi şi despre tiki care se convertise în ultimă instanţă în Pepi şi cum nu am mai găsit-o. La fel cum nu mi-am mai găsit nici ochelarii mei negri, care, acum scriind, îmi dau seama, mă făceau poate la fel de nevăzută ca şi pe tiki trucul ei nenorocit furat din vreun basm.