delirium tremens

Primul semnal sunt alarmele la maşini care ţiuie ca din gură de şarpe. Şi atunci începe. Pământul stă să fugă de sub picioare. Lucrurile din jur tremură, zgâlţâite parcă de vreo forţă nevăzută. Stăm faţă în faţă şi numărăm secundele cu un calm forţat. Nu poate să ţină mult, n-o să ne aruncăm de la etajul 3, tavanul nu se va prăbuşi, lampa nu o să cadă. O să ne zguduim un timp ca într-un zbor cu turbulenţe, dar o să fim tot aici, cu toate cele în jurul nostru. Aşa cum eram cu un minut în urmă. O să treacă. N-o să murim acuma, nu.

when to get off

aşa zice cântecul ăsta de-mi tulbură apele şi mă chinui să pricep de ce:

[The build up lasted for days
lasted for weeks, lasted too long
our hero withdrew, when there was two
he could not choose one, so there was none


worn into the vaguely announced


the spinning top made a sound like a train across the valley
fading, oh so quiet but constant 'til it passed
over the bridge into the distances
written on your ticket to remind you where to stop
and when to get off]

privet, devociki!

În San Marino, ruşii sunt la fel de numeroşi ca insectele de pe vârf de munte. Care roiesc în jurul tău, ţi se bagă pe sub haine, în buric, pe după gât, sub mâneci, în ochi. Insectele, nu ruşii.

Ajunse în Rimini, am întrebat la info point de unde pleacă autobuzele spre SM în cea mai banală engleză, fără pic de accent dubios. Răspunsul: la ostanovka Burger King. Mulţumesc prompt şi mă întorc la 180 de grade. Ca să nu izbucnesc în râs. Atâta de surprinsă am fost să aud vorbă rusească de la un italian. Când am ajuns în staţie, am început să înţeleg de ce. Mai mult de jumătate de autocar conversa amiabil în rusă. 

Primul salut în SM a fost „Privet, devociki!” urmat de invitaţia de a profita de superpreţurile la genţi şi blănuri „de firmă”. Mergem înainte, prefâcându-ne că plouă, că nu nouă ni s-a adresat. Peste 2 metri – acelaşi text, aceeaşi invitaţie languroasă. Încep să mă încrunt. Ce înseamnă asta, am eu faţă de rusoaică? Din toate colţurile, se iţesc grupuri rusofone plimbând pungi brănduite de carton. Şi-n fiecare prag de magazin de genţi şi suveniruri un exemplar feminin vorbitor de limba rusă invita trecătorii înăuntru. Când ne făceam curaj să intrăm, nu treceam neobservate. Nici măcar privirile noastre uimite nu le oprea din avântul logoreic. Se opreau doar dacă le rugam frumos. Erau şi mai uimite când le spuneam în engleză că nu vorbim rusă. De-a naibii, aşa.

În Rimini ne-am îngăduit un scurt popas pe plajă. Ne legănam la pas domol de seară, inhalând dozat aerul salin şi parfumul discret al florilor de mosc. Mi se pare că aud un „privet” venit din direcţia grupului care tocmai se îndepărta. Mai facem câţiva paşi şi ne confruntăm frontal cu un alt salut într-o rusă cât se poate de certă: privet, krasaviţa! A? Apoi încă un privet. Încep să mă obişnuiesc. Încă 40 de minute până pleacă trenul. Mă aşez cuminte cu picioarele bine strânse sub scaun. Încă un Casanova turmentat îşi face apariţia. Dincolo de „privet” nu a putut avansa în discuţie însă, aşa că a încercat să spargă gheaţa în italiană. Mă uit în jos mânioasă. Drept e că fost una din rarele dăţi când am purtat fustă. Şi totuşi. 

Verde

  

ochiuri

  

(celălalt) San Marino

Ne-am pornit aşadar la San Marino. Nu mai mult de 2 ore trebuia să facem din Bologna. Am alergat până la gară cu somnul în ochi. Măcar bine că la ora aceea drumul era liber, nu trebuia să facem slalom printre trecători lenţi. Am respirat omeneşte abia când am văzut ora de pe frontispiciul gării: mai aveam 8 minute să cumpărăm bilete şi să găsim peronul corespunzător. Am început să butonăm febril la primul aparat de bilete găsit liber. Nu-i San Marino! SM nu era printre opţiuni. În schimb, monitoarele mari de sus arătau că trenul pleca în 4 minute. La ghişee aşteptau şiruri lungi de oameni cu bagaje. Nu reuşim. Ce facem? De acasă văzusem pe net că trenul spre SM trece prin Padova. [Am strâns din umeri, ce-i drept, de ce adicătelea să treacă prin Padova când Padova e mai la nord iar SM era mai jos de Bologna, înspre sud, dar ne-am zis repede că nu te pui cu sistemul feroviar italian, ştiu ei mai bine cum să facă rutele aşa că nu ne-am bătut prea mult capul cu asta.] Următorul tren spre Padova pleca peste o oră, aşa că am avut timp pentru un espresso la o cafenea din apropiere şi pentru deliciul de a fi printre primii clienţi din acea dimineaţă. În Padova am fost îndârjite. Vedem oraşul cu altă ocazie, noi ne-am pornit la SM. Maşinăriile de acolo arătau că trebuie să luăm trenul spre Bassano şi de acolo după vreo jumătate de oră un alt tren spre SM. Bun. Luat bilet, căutat peron PE. Aşa scria pe ecrane: trenul spre Bassano pleacă de pe peronul PE. Nu-i. L-am căutat bine, ne-am uitat după toate indicatoarele.

- Mi scusi, dov’e binario PE?

Bătrânelul se uită pe bilet şi face semn că trebuie să ieşim mult din gară, să trecem de gara auto şi…ne descurcăm mai departe. Ne uităm la ceas şi ne avântăm în soare. În locul cu pricina – numai autobuze, nici pomeneală de linie ferată. Întreb la nimereală primii 2 oameni. Ne chinuim să ne înţelegem dar fără rezultat. Unde vreţi să mergeţi? Cu autobuzul sau cu trenul? Convinse că omuleanul cu uniformă care ne-a îndrumat încoace e un fals angajat al Căilor Ferate, ne repezim înapoi în gară. Următoarele 2 persoane n-aveau habar. Mă întreb încă o dată dacă peronul PE există. Nu mai avem de cine să întrebăm şi trenul o fi plecat de minute bune. N. a prins-o în sfârşit disponibilă  pe doamna de la Informaţii. Trebuie să mergem înapoi la autogară, să căutăm peronul 14 şi să luăm primul autobuz spre Bassano. Cu acelaşi bilet de tren. Păi cum, trenul s-a transformat în autobuz? Nu avem timp de explicaţii totuşi. Peste o oră şi ceva ajungeam în gara din Bassano. Sigur asta-i gara?, o trag pe N de mânecă în timp ce coborâm. Un domn se întoarce spre noi şi dă din cap. Alt compatriot, pesemne că.

De aici în cam jumătate de oră trebuia să luăm tren spre SM. N. ar fi vrut o cafea, mie îmi era cam foame. Ne mângâiem cu gândul că ne răsfăţăm cum se cuvine după atâta drum lung când ajungem în SM. Cumpărăm totuşi 2 micro-sandvişuri de la bufetul gării. Vine trenul. Entuziasm, se văd munţii, cât verde, numărăm exaltate staţiile, facem poze stângace de la geam în viteza trenului etc. Măi cum se schimbă lumile astea la distanţă de 1 km, ce rupturi formidabile de spaţiu. Aici eşti într-un cătun sau orăşel de provincie cu o gară modestă şi...cu o staţie de tren mai încolo, te pomeneşti într-o lume complet diferită, culmea civilizaţiei, ne închipuiam noi.

În sfârşit, prossima fermata: SM. Palpităm de mândrie. We made it! Trenul încetineşte, apăsăm butonul verde, se deschid uşile cu un sâsâit şi peisajul mult aşteptat ni se înfăţişează înaintea ochilor. Un vag scurt circuit de disonanţă cognitivă. Ăsta nu e SM. Văzusem multe poze de-ale unor colegi care ajunseseră pe acolo şi ce vedeam noi nu se încadra în schemele noastre de aşteptări: câteva viluţe de munte, o gară de pe la 1900 şi o linie ferată. Ăsta nu e SM, mai exclam o dată cu jumătate de voce. Unde-i oraşul cu ziduri, catedrale, piaţete, magazine de firmă etc?

O tânără ne urmăreşte cu gura până la urechi. Vrea să ne spună ceva.

- You wanted to get to the…Republic of SM?

Eu încă eram în faza negării şi primul meu impuls a fost să o contrazic şi să-i demonstrez că ne aflam deja în SM. Fără să aştepte răspunsul, fata ne spune dintr-o răsuflare un text ştiu parcă dinainte. Luaţi trenul spre Bassano, apoi spre Padova, din Padova spre Bologna, din Bologna spre Rimini, iar din Rimini - autobuzul până în SM.

Printre două hohote de râs isteric, o întrebăm detalii administrative:

- Şi acum unde suntem? 

- În…Veneto, strânge din umeri fata.

- Şi ce putem face aici, o întreb eu, convinsă că orice destinaţie este bună la ceva.

- Nothing!, veni răspunsul cât se poate de franc şi categoric.

Ne asigură că trenul vine înapoi în 10 minute. Timp destul cât să ne prăpădim de râs şi să admirăm cu stupoare peisajul montan aproape identic cu cel din SM. Şi să facem câteva poze.

 

unbearable backlight