Iau un gât de lichior, că e joi seara (l.e.: aşa credeam, dar când m-am trezit a doua zi, era sâmbătă dimineaţa) şi mă fofilez pe lângă geam. Ula-la-la...şi ce mi-e dat să văz? Puhoaie de tineret neliniştit şi gălăgios. Puzderie, câtă frunză şi iarbă în Codrii Moldovei! Stau înfipţi în asfalt şi emit sunete. Nu că ar fi prima dată, dar mereu mă minunez. Ca o o doamnă venerabilă şi înaintată în vârstă ce sunt. Mai trag un gât de lichior iute şi lămâios, mai să crez că beau cafea.

Păi...mai staţi pe acasă, dragi copii...sau dacă se poate, să daţi sonorul mai încet. Se poate?

nicăieri

- Auf viderzein!

Soarbe din cafea. (...)

- Eu nu vreau să plec nicăieri.

odă plăcutelor trândăvii

Rotola mea avea gust de ars: niscaiva verdeţuri încălzite, roşii, ciuperci şi alte cele combinate într-un mod nu prea fericit. Rotola lui N. era mai acătării la gust, ţinea de foame. Ciuperci, şuncă şi aluat copt. Bunicică.

Dar ce soare, ce lumină. Gingerino amărui şi rece. Puntea era de lemn cald, soarele era italian de naţionalitate, iar apa de la picioare era veneţiană. N. mă îmbie să descriem prin cuvinte cheie ce înseamnă Italia pentru noi. Am început să enumerăm: soare, răsfăţ, mâncare bună, gălăgie, taifas, voie bună, dolce far niente.

Lucruri ştiute, dar confirmate. La vita e tare bella câteodată.

Dottore, dottore...

We hear them screaming their lungs out this childish song for some time now. It starts with "dottore, dottore..." and apparently the rest of the lyrics are not very elegant. The happy graduates, wearing a Caesarean wreath on their head, walk down the streets accompanied by family and friends. When they don't sing, they speak out loud, they hug each other numberless times while parents are usually taking photos of their son/daughter who is...subject to a ritual of public humiliation. Beside the silly song, the graduate is forced into reading the manifesto di laurea (a poem written by friends which obscenely describes the protagonist's life) and wear ridiculous costumes. And the mockery does not end here. Everyone is in high spirits. Maybe because of the bottles of wine they are tightly holding.

Here's how the Italian graduation festivities look like from my window.

omnia mea mecum porto

Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.

N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.

Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.

dimineţi

În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.

Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.

Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.