M-am implicat cu destul avânt în ideea de a face primul meu proiect de cercetare notabil şi reprezentativ pentru un anumit interval din viaţa mea, cum ar fi trei ani de studenţie. Îl proiectasem de mult şi eram în aşteptarea lui. În liceu îmi veneau tot felul de idei-scântei mai mult sau mai puţin ingenioase, deşi unele din ele frizau chiar simţul comun şi mă gândeam cu ciudă că deh, ce fain o să fie în studenţie când o să am cadrul adecvat pentru asemenea iniţiative exploratorii, acum trebuie să mă ocup de comentarii literare, compuneri şi gramatici.
Şi m-am apropiat cu paşi repezi (chiar foarte repezi, cred că am alergat, de fapt) de momentul suprem, când mi-am desemnat profesorul coordonator şi am ochit cu îndrăzneală o zonă de interes, în limitele căreia să dănţuiesc şi să fac figuri sofisticate de balet. Naratologia îmi făcuse cu ochiul tot de prin liceu. Suna fascinant, aveam ceva idee, era chiar promiţător. Mentorul meu încoronat încuviinţase cu egală încântare. Am chicotit plină de triumf şi mi-am suflecat mânecile. Cărţi puţine, câteva referinţe, idei evanescente. Cu atât mai bine. Cred că arătam ca enoriaşul smerit cu capul plecat sub sutana preotului la împărtăşanie. Sau ca struţul cu capul înfipt în nisip. Eram adăpostită bine de promisiunea unei teme inedite din care trebuia neapărat să rezulte un studiu glorios. Din bezna şi confortul meu, spre orice direcţie nu m-aş fi avântat, tot trebuia să iasă ceva demn de laudă.
Îmi plăcea să mă gândesc pe vremuri la locuri (poate şi pentru că eu deja de mult timp fac naveta între un A şi un B şi am tot schimbat locurile între ele) şi îmi plăcea sintagma „loc umblat” pe care o răstălmăceam în fel şi chip, producând elegii în serie în baza acestui motiv al umblatului şi al locurilor mobile. Ei bine, de ceva vreme încoace nu fac decât să strâmb din nas şi să oftez că locul acesta e umblat, cineva a jucat bătuta pe el şi acum stă cremene şi nu-mi pot afunda piciorul în el.
Mai am....vreo 5 zile să-mi termin opera mea plină de (fără de) slavă şi mai că îmi vine să fluier a pagubă. Nu mai cred nici eu în ea şi nu rezist să citesc din urmă mai mult de o pagină. Mă întreb acum, cum aş putea să-i însufleţesc pe închizitori şi pe cei cu ochii trişti şi neexpresivi (ca să nu le atribui alt epitet onorant) că foilea alea îndosariate nu strâng în ele un colaj de informaţii tematic selectate, ci însumează un proiect personal, o idee maiestuoasă care a decăzut lamentabil din drepturi.
Cineva mi-a ţinut azi o lecţie, a cărei morală o mestec încă. I-am spus că mi-am pierdut entuziasmul pe drum şi că mi-e greu să o scot în capăt. A râs de naivitatea mea şi mi-a replicat că entuziasmul ăsta e o himeră, un pretext de care mă ţin cu amândouă mâinile ca să îmi autojustific stagnarea. Totuna, eu n-am nici un motiv să perseverez dacă nu am garanţia că demersul meu înscrie un cerc autonom şi nu se roteşte ca titirezul pe contururile altuia. Ştiu că totul e scris, totul a fost demult gândit, nimic nu e nou sub soare şi că în mine stau aşternute milioane de o.c.-uri (cu mâinile la ochi, cu mâinile împreunate, cu mâinile sub cap gata să adoarmă la un singur semnal, cu mâna în şold autoritare şi neîndurătoare, sau cu mânile în aer schiţând mişcări închipuite) pe care le suport şi cărora le încuviinţez aportul la ceea ce sunt sau am fost.
De la Dromichaite încoace cărţile din cărţi se face, ştiu şi asta, mi-am atenuat din înverşunarea de a inaugura cine ştie ce paradigmă sau de a reforma cine ştie ce sistem de gândire. Megalomanie infantilă se cheamă. Cu atât mai mult cu cât mi s-a mai spus azi, nu poţi să aştepţi să fii genială ca să te apuci de lucru. And still, nu îndrăznesc să arunc mingea în coş. Am identificat demult centrul cercului, îl am foarte bine localizat în minte, stau de-a gata cu mâna amorţită de acu şi tot nu-mi vine să fac mişcarea decisivă.
Mă mai gândesc obsesiv la dans.
Şi la un tren în care stai şi priveşti posac de la geam peisajele alternante.
Şi la cum să-ţi iei rămas bun.