Să porţi fuste lungi prin casă, să-ţi simţi picioarele goale în ambalajul volnic, plutitor, îngăduitor mişcării. Să dai voie unghiilor să crească, părului să crească, ochilor să vadă.
Să te simţi fluid, liber, puternic, generos. Să răspunzi la orice mesaj (sms, e-mail, privire, zâmbet, salut,...).
Să fii generos cu tine însuţi şi cu lumea toată. Cu aerul pe care-l inspiri, cu presiunea pasului cu care te sprijini de sol în timp ce mergi, cu profunzimea privirii cu care vezi. Să vezi până la capăt, total, cât de mult posibil, să furi din energia obiectului pe care-l priveşti, să fii mai plin ca înainte.
Să te bucuri ca un smintit de respiraţia aceea abruptă, să trepidezi la gândul a nu ştiu ce, să ai un mobil, un vector care să te însufleţească.
Altfel de ce ai mai trăi,
de ce ai mai trage de tine,
de ce ai mai încerca din răsputeri să te motivezi,
să te înzorzonezi aiurea
cu idei care te trag în jos în timp ce tu dai din picioare.