Domnului acela

i-aş mulţumi pentru că preţ de câteva minute m-a omenit.

E vorba mai întâi de o studentă care e în drum spre un examen pentru care, fireşte, n-a apucat să citească prea multe. Şi de un metrou care fuge prin întunericul unui tunel. The young lady stă în faţa uşii, gata să coboare, cu toate foile în mână. Mai e o staţie şi în acest răstimp îşi aleargă ochii prin notiţe.
La primul salt al trenului îşi simte mâna prinsă în alta. Crezu iniţial că cineva de alături avea nevoie de stabilitate. Doar că nu scăpă de prinsoarea anonimă nici după ce metroul mergea liniştit mai departe. „Să nu cădeţi!”, auzi. De la mâna butucănoasă de om cu griji multe îşi ridică privirea către ochii blânzi de om paşnic, inofensiv. În altă situaţie, probabil şi-ar fi retras indignată mâna şi s-ar fi uitat urât. Dar acum s-ar fi simţit înduioşată de acest gest, parcă. Bâigui cu toate astea un mulţumesc rupt şi vru să-şi ia mâna. „Încă n-a oprit. Până opreşte...”, „Mulţumesc, mă descurc” şi-şi zmulse aproape mâna din strâmtoare. Dar la următorul prilej de instabilitate, mâna i-a fost capturată din nou într-un mod cât se poate de autoritar. Trenul aproape-aproape să oprească. Se gândi să-i îngăduie această favoare, dacă ţinea cu tot dinadinsul. S-o ţină de mână, adică. Şi hotărî să rabde până staţionează metroul, ţinându-şi ochii în foi, parcurgând în viteză teorii şi precepte şi cu mâna captivă în pumnul binevoitorului necunoscut. Doar că trenul părea să zăbovească mai mult ca de obicei în bezna subterană, iar staţia părea să se fi lungit. Anticipă momentul eliberării cu un alt mulţumesc, anexând şi un zâmbet. Omul însă ţinea să-şi ducă până la capăt misiunea de a supraveghea verticalitatea tinerei, aşa că părea şi mai hotărât în a nu o lăsa să se împrăştie pe jos cu foi cu tot pe domniţa studioasă şi neglijentă la trenul în mişcare.
După care s-a deschis în sfârşit uşa şi eroina noastră păşi înafară, înciudată şi amuzată şi cu mâna amorţită încă de o strângere prelungită, nepotrivită parcă.