krista şi literele cele multe

Krista dirijează cu mâna rândurile de gânduri aranjate solemne şi fixe în coloane soldăţeşti de litere mici. Când Krista le cheamă cu ochii să mărşăluiască discret în direcţia bunăvoinţei ei lecturale, ele stau ţanţoşe şi neînduplecate.
Dar Krista e dispusă să arate multă răbdare.

Carevasăzică, Krista este un mareşal.
Nu. Carevasăzică, Krista vrea să transforme cititul într-o muzică sublimă,
care trebuie dirijată cu pricepere şi răbdare atunci când se năpusteşte spre tine.

airarua

Iar pământul fusese băgat tot în tren, ca pe un aluat înghesuit în tavă care dă pe afară.
Noi ne aflam undeva sus, deasupra, pe un pod de unde priveam trenul care începuse să se pună în mişcare şi se ducea cine ştie unde unde cu tot cu pământul nostru de sub picioare. Şi pământul mergea şi noi stăteam locului. Şi abia peste un timp, ne întrebam ce ne facem, nu putem sta acolo pe vecie, ar trebui să coborâm cu picioarele pe pământ, dar pământul nu mai e, a fost băgat într-un tren care pleacă sub noi şi noi îl vedem cum se duce.

Vom sălăşlui în aer, îmi zici zâmbind, zâmbesc şi eu, hm, mi-e frică să nu cad, dar cum să cazi, tu iar zâmbeşti, nu mai e nimic solid şi cert, nu e nici o stabilitate, ne putem aciua oriunde dorim, totul e gol şi totul e plin, dar asta e înspăimântător...tu: e minunat.

tulbure de frig

După un film derutant, am mers tuspatru într-o cafenea, nu spui care, nume important. Întunericul de seară se insinua stăruitor, penetrând ceaţa aia de basm care se aşterne de vreo câteva zile în Bucureştiul nostru, aşezare helenică.
Pe timp de ceaţă, contururile se estompează, plonjezi în vag şi toate lucrurile abundă în culori moi, pastelate. Luminile de felinar răzbat prin straturile subţiri de fum îmblânzite, atenuate. Parcă am fi nişte personaje dintr-un film cu păpuşi şi desene animate. Încercăm să ne amuzăm pe seama „înceţoşatului” viitor care vine peste noi (sau noi dăm peste el). V. mă întreabă ce salariu cred c-o să am dacă m-apuc de pr cultural. „Unul decent, probabil.” „V. încerca să te facă să înţelegi că ar trebui să te gândeşti la un salariu-de-dolari, nu -de-cent(ţi)...” a umplut pauza de după M.
Şi iată-ne, intraţi. Frigul de afară ne-a împins într-un înăuntru primitor, unde să ne desfacem la cald, încet şi cu tâlc poveştile recente. Până să ne dezmeticim şi să ne slobozim gurile, iată sună melodios câteva acorduri de trompetă. Eheee...ce chestie...avem şi lăutari! După câteva minute, încep în forţă mai mulţi instrumentişti. Iată şi solistul. După câteva zeci de secunde, am început să schimbăm priviri. Cam suspectă muzica asta. Totuşi. Seamănă a.....Nu. Ba da. Oops! Nu ne mai auzeam. Pe scena pe care „lăutarii” cântau cu foc năvăliseră hoarde petrecăreţe şi era vesel şi era cald şi era grotesc. Nimeriserăm într-un locuşor/topos populat de prinţese, baroni, eroi şi de alţi semeni de-ai lor care-şi ştiu valoarea.

Am descins afară, bucuroşi să respirăm alt aer. Când e ceaţă, frigul se încălzeşte. Serios.

spărtura din sistem

E ca în şcoala primară, când nu puteai să urci prea sus, când prea multe trepte urcate te angoasau.

Scările lungi te înspăimântau. Da. Le visai mereu. Starea aia captivă de intermediu, când te opreai pur şi simplu şi nu erai în stare nici să-ţi continui avântul ascendent, nici să te întorci de unde te-ai pornit.

Şi ceea ce era şi mai înfiorător: gaura aceea dintre etaje. Era concretizarea violentă a vidului de care te temeai atunci când avansai prea mult în ascendent. Tot ce era pe verticală era abrupt. Era suişul în neant. Planul orizontal e stabil, liniştitor. De aceea te opreai brusc şi nu îţi venea decât să te instalezi în interstiţiu, să încremeneşti înfiptă în intermediaritate. Să te holbezi îngrozită la gaura aia, prin care puteai să întrezăreşti neantul, vidul, obscurul alb. Să nu fii în stare să treci pe lângă sau peste, să închizi ochii şi să faci un pas mare, în aşa fel încât spărtura aia să nu fi existat niciodată. Ba dimpotrivă, să fii atras ca un magnet de ea, să te copleşească, să te deruteze, să te încurce.

Şi mai ales, să nu stai de una singură în faţa golului. Să fie recreaţie, exces uman, năvăliri de hoarde şi triburi din toate direcţiile, agregări instantanee, din cale-afară de mobile...iar impietrirea ta să întineze curgerea din ambele direcţii, mirarea ta sperioasă să nu mai aibă timp de desfăşurare, să fie complet inoportună. Să te întrebi dacă piciorul tău, adica talpa ta s-ar suprapune perfect peste spărtura în sistem, dacă ţi-ar încăpea un picior şi mai apoi, altul, să forţezi căderea ta, pentru că numai privind-o, această gaură ar putea lua proporţii uriaşe, şi-ar putea căsca golul care să te absoarbă. si ce wonderland te putea astepta...

povaţă

După nu ştiu câte amânări am decis ca o studentă serioasă ce sunt să merg să-mi vizez permisul de la BCU. Îi întind permisul de şedere cu valoare de buletin pe teritoriul României doamnei care trebuia să-mi pună viza pentru anul acesta. Mă vede că sunt de departe. Înstrăinată rău de tot ce e al meu. Aruncată aici în vacarmul ăsta. Şi mă ia la întrebări. Dacă mi-e greu sau uşor (nimănui nu i se aştern în cale braţe de flori, ar fi fost răspunsul meu), cum suport distanţa de cei dragi, de cât timp îndur această nedreptate şi altele. Spre finele schimbului de păreri, nedumeriri şi acte, doamna îmi mai adresează o întrebare: „Şi mai departe? Ce urmează? Master, nu?”; „Da, da, fireşte”, reacţionez eu plină de solicitudine. „Şi unde anume? Aici sau înafară?”. Îi dau de înţeles cu diplomaţie că nici una dintre variante nu e dezastruoasă. Mai apoi, în chiar momentul când îmi înmâna permisul vizat, interlocutoarea mea îşi îndreaptă ochelarii pe nas, ia alură de om sfătos şi e pe punctul de a formula concluzia esenţializată a discuţiei noastre. „D-ră, dacă obţineţi o bursă peste hotare, plecaţi fără să staţi pe gânduri. Dar dacă e să rămâneţi, eu vă îndemn să vă faceţi masterul tot la SNSPA.” Aici fac ochii mari şi devin chiar atentă. Mă aştept să-mi zică ce prestigioasă instituţie e, ce profesori faini sunt pe acolo, câţi oameni încântaţi de a-şi fi făcut acolo masterul a întâlnit etc. „Şi ştiţi de ce vă zic asta?”, „?”, „Vedeţi cum, d-ră, dacă mergeţi la universitate, o să vă pună să vă faceţi alt permis, dar aşa, dacă rămâneţi la SNSPA, numai vă vizează permisul şi gata!.......”