4/15/08

verde mânjit

Îmi plac zilele semiploioase (de parcă ploaia ar fi un fenomen/ o stare intermediară, între a se manifesta total sau numai un pic – dar poate că aşa e). Aşadar, zilele în care plouă zgârcit, mărunt, în care trotuarele sunt semiude (iar „semi”); doar aşa, abia udate, (adică nu impregnate noroios de apă multă, în exces) când praful este doar domolit, oprit, când aerul e purificat şi totul chiar seamănă a ploaie.
Azi a fost aşa, a plouat şi nu prea. Iar starea internă pe care mi-o condiţionează o astfel de vreme a fost potenţată de următorul cadru (rog ochii deschişi şi simţurile desfăcute). Dinspre Romană înspre Victoriei (asta ca să localizez şi să credibilizez ce vreau să descriu aici) nişte muncitori puneau răsad de iarbă. Asta e observaţia factuală netă. Urmează însă detaliile brute pe care le-am constatat după câteva secunde în timp ce treceam pe acolo. Erau mânjiţi, groteşti ca dintr-o pictură de Bosch, cu un zâmbet/rictus hilar, zgomotoşi, ireali. Mi-a stăruit multă vreme imaginea unei femei corpolente, cu un neg imens şi negru sub ochi cu o gură căscată, lasând descoperită o dantură inexistentă sau precară, cu mâinile butucănoase, pline de noroi. Era ca un atac prea brutal, o agresiune la estetismul meu pur, la înclinaţia mea de a vedea şi constata în jur numai manifestările estetice, liniştite şi curate care să mă încânte, nu să mă cutremure aşa cum s-a întâmplat acum.
La început în graba mea nu înţelegeam ce fac acolo, după aia le-am văzut mâinile mânjite şi alături de ei straturile de iarbă.


Iar iarba aceea era iarbă mângâiată de palmele lor butucănoase, era iarbă care îşi pierduse verdele prin absorbţia acestor mângâieri, era iarbă care aştepta ploaia ca sa-şi recapete verdele şi să fie absolvită de acele mângâieri.

4/6/08

dacă florile şi-ar dărui una alteia oameni

Ce barbarie e să rupi o floare şi să o dăruieşti în chip fericit şi duios persoanei dragi, care la vedearea acestui gest de atenţiune afectivă se va sensibiliza subit şi va lăcrima afectat (exagerez, ştiu).
Şi mai apoi, după ce-ai rupt-o de contextul ei originar, vrei să îi lungeşti smintit frumuseţea (starea pe care ţi-a indus-o gingăşia unei flori, de fapt), instalând-o într-un mediu apos, având certitudinea că de acolo, sărmana floare îşi va extrage resursele de vitalitate. Cât timp, însă? trei zile? o săptămână? E ca şi cum i-ai prelungi suferinţa, ca şi cum ai chinui un bolnav conectându-l la tot felul de aparate care să-i procure încă câteva minute de viaţă.
Am acelaşi sentiment de frustare când mi se dăruiesc flori. Nervozitate, furie aproape. Nu pot să-mi explic decât aşa.
Ultima dată când am primit, n-am rezistat să ţin floarea în mână şi am dat-o unei colege care se uita cu ochi galeşi la ea. Nu ştiu ce fel de gest e ăsta. Am crezut că ei i-ar face mai mult bine să ţină în mână o floare.
Doar că am ofensat un prieten care aşa şi nu a înţeles de ce am făcut asta. Nici eu.

4/4/08

suferinţi matinale

După câteva ore de somn (mă culcasem spre dimineaţă), m-am zmuls tenace din pat pe la fără 10 minute 9. Ajunsă în staţie, pierd autobusul în ultimele 20 de secunde, privindu-l cum pleacă din staţie de cealaltă parte a străzii în neputinţă de a traversa şoseaua aglomerată. Următorul autobus a venit cam în 8 minute. Întârziam oricum. 8 minute sunt esenţiale dimineaţa când vrei să ajungi la un seminar şi când totul e calculat cu precizie (şi zgârcenie) matematică.
În autobus – o mireasmă specifică. Neschimbată. În spatele meu, 3 persoane volubile se întreţineau în polemici cotidiene. Cu o privire tâmpă se bungheau una în alta şi-şi apărau dreptul la liberă exprimare: „1000 dă mărci?...pfiuu...hai 750...da 1000 dă mărci?! De ce nu i-ai pus, mă, la CEC?”, strigau doi în acealaşi timp către cel de-al treilea, neînţelegându-se nicidecum.
La a doua staţie – o apariţie pitorească. Un individ cu o înfăţişare umilă, cu ochii roşii, mic şi fără dinţi, echipat cu un acordeon de care atârna o sticlă tăiată aştepta cuminte ca lumea să urce şi să coboare ca să-şi facă loc şi el cuviincios în autobus.
După ce uşile s-au închis, inspiră adânc, prelung, luîndu-şi o alură de om serios şi îşi demară cu aplomb numărul artistic. Ce-am auzit după aia, nu pot descrie...un horcăit întrerupt, din care puteam să disting un clănţănit „dâr....dâr...dâr” şi nişte sunete dezacordate de acordeon pe un ton de lamento continuu. Oratorii publici din spate îşi înteţeau discuţia controversată, ridicând vocea pe măsură ce nefericitul rapsod se chinuia să scoată vocalize. O dimineaţă apocaliptică. Pe bune.

răsai

ochii se deschid ca nişte meduze bătrâne
nimeni nu ştie că sunt înăuntru
că bat din palme ca din aripi, că mestec printre dinţi flori fără miros,
că degetele mă dor ca nişte săgeţi lungi

simt totul pea intens, prea izbitor
ridic plapuma ca pe un omagiu aerului,
soare, ieşi de sub plapumă,
răsai