28 octombrie

Iar făcusem o boacănă. Una zdravănă. Dădusem de naiba şi agonizam neştiind ce să fac şi cum s-o dreg. Situație din aia limită când stomacul ți se chirceşte, viermi monstruoşi hăpăie înăuntru, sângele se face boț în vene şi n-ai aer nici cât să deschizi gura şi să boceşti. Mama ei de viață şi de minte încâlcită şi neghioabă. Când te urăşti până în unghii, când te jeleşti fără remediu.

DAR dacă ai o zână prin preajmă, o soră mai mare, o minune bălaie, bună şi blândă mereu, înțeleaptă şi înțelegătoare, toate astea-s paf, prinse în vreo poză făcută în viteză, cum e asta. Aici mă petrecea/expedia cu ochi blânzi după ce rămăsesem fără paşaport şi toate cele în gara din Bologna, februarie 2012.

La Mulți Ani, zâna mea bună! Ce-a fost mai fain de-abia urmează.

Stii că ești în Varșovia lui Chopin, când se aud sunete de pian în juma de bloc. Când închizi la tine, iar Chopin își continuă tânguirile dincolo de perete. Sau cu un etaj mai sus. 

Festivalul Chopin se dă live la TV și nu-mi pot inchipui duminică mai tihnită pe lumea asta.

Cel mai mult îmi place să observ fețele pianiștilor. Pauzele, gesturile tacticoase, băsmăluța ținută strâns, crisparea euforică, degetele răsfirate în toate părțile ca niște derviși fulguranți, ochii închiși de tot, mai să facă gaură în orbită.

Par niște suflete cu extensii în degete. Nimeni nu trăiește mai acut ce se întâmplă în învolburarea aia amalgamată de sunete. Parcă ar vrea să ne arate, iată ce ar trebui să simțiți dacă ați avea sensibilitatea mea. 

Zic eu care vizionez încruntată desfășurarea asta de stări, mai să îmi vină a plânge, eu, care mă contaminez subit de o avalanșă de emoții pe care nu știu să o rostuiesc mai acătării decât scriind acest post fără noimă.