Când mă culc înseamnă că sunt gata să renunţ la ziua sfârşită, pe terminate sau în curs. Că pot să-i pun astfel punct, că îi dau drumul. Că nu mai am de ce sta trează. Inconştient încă mai fac bilanţuri la sfârşit de zi, chiar dacă nu prea mai am ce inventaria. Cântăresc mai ales sentimentul cu care îmi termin ziua. Dacă îmi pare bine sau nu că s-a mai dus o zi, dacă am chef să încep alta, dacă îmi merit somnul. Casc fără să-mi acopăr gura şi alung cu mâna duhul somnului pe care-l expir cu năduf într-o parte. Du-te, du-te.
Vreau să mă bucur însă că de ceva timp îmi permit să mă culc fără să îmi setez alarma pe telefon. Mă culc când mi se termină ziua şi mă trezesc când mi se termină somnul. În complicitate parcă, calculatorul meu din proprie iniţiativă schimbă la intervale ora. O corectez şi peste vreo două zile iar constat anomalii orare: ora 8.10 când numai ce am mâncat de prânz, ora 23.27 când mă trezesc sau ora 4.26 când e vreme de culcare. Aşa că uit de ceas şi mă pomenesc într-un timp defect. Fără calendar, fără ceas, fără deşteptător. Parcă-i bine.