Veşti din Tikilandia

Tiki & airarua stopped gambling. Finally, they did reach some sort of unsure congruence.

They did become infatuated with each other and will consort for a while.

I am still evaluating the likelihood of this flamboyant union.

The Dreamers

Întuneric stradal de Băneasa şi de oră târzie. Doi tineri cheflii o rup la fugă chiar în faţa mea. Aleargă o porţiune de drum, mâncând pământul, cu paşi săltaţi şi hlizituri sufocate, apoi se prăbuşesc literalmente pe trotuar. Când am ajuns în dreptul lor, unul stătea întins de-a lungul drumului cu o privire extatică la cerul fără nici o stea, iar celălalt încă mai hohotea.

Când mergem acasă?

Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.

Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:

- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.

Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:

- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.

Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.

- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.

- Da, puile, bravo, eşti cuminte.

- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.

- Sărut mâna, ştiu că deranjez…

- Maaaami, când mergem acasă???

- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.

- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.

O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.

- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?

Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.

- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….

- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.

- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.

În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.

Îmi tot rog prietenii la intervale să-mi zică ce-au mai ascultat, ce descoperiri în muzică au mai făcut, cu ce s-au încântat atât de tare încât au simţit nevoia să dea mai departe, să multiplice acea stare de bine în alţii, să ne contaminăm benevol şi complice. Am dosare separate pentru fiecare cu numele fiecăruia drept titlu. Şi aşa se face că, ori de câte ori mi-e dor când de unul când de alta, copiez dosarul cu muzichii în playlist-ul din winamp şi pentru un timp recapitulez întâmplările noastre împreună şi tot ce ne leagă într-un fel sau altul.

Cu unii nu mai ţin legătura din varii (ne)motive, dar muzica pe care el-ea a consimţit s-o împartă cu mine a rămas. Şi e ca şi cum am fi schimbat câteva mesaje în care ne spunem că suntem bine şi că ne e dor.