Nu mai pot s-o ascult. Gata. Liniştea (nonmuzica, nonzgomotul, fondul sonor mut, natural al locului, deşi poate mi-ar cânta şi el simfonii din când în când) îmi este mai suportabilă decât hărmălaia aparent savurată, suptă de către timpanele mele cu insistenţă şi inconştienţă de ceva vreme încoace. Simţeam că nu mă mai simt. Asta se întâmplă, explicabil, dupa orice exces, abuz, saturaţie. Ma aplatizam, ma solidificam, deveneam vascoasă, solemnă şi jalnică.
Ramolită şi decrepită, chiar. Altfel nu ai pune pe repeat o piesă execrabilă, sfârşind după vreo câteva zeci de reluări prin a nu o mai asculta, ci doar prin a-ţi scălda mintea prin apele ei tulburi. Zemfira. Neîndoielnic, depresivă. Maladivă. Şi pe cât de pedantă, pe atât de delicioasă, de necombătut.
Ramolită şi decrepită, chiar. Altfel nu ai pune pe repeat o piesă execrabilă, sfârşind după vreo câteva zeci de reluări prin a nu o mai asculta, ci doar prin a-ţi scălda mintea prin apele ei tulburi. Zemfira. Neîndoielnic, depresivă. Maladivă. Şi pe cât de pedantă, pe atât de delicioasă, de necombătut.