baftă, milă şi pomană

Îl coc cam demultişor. Am conspirat cu metodă şi am încropit o mostră de discurs marca ştiţi voi cine. Aviz fcrpiştilor. Variantă provizorie şi completabilă.

Ţurţuraşilor, încep să mă enervez. Dacă veţi persista în erezia de a citi doar pentru seminarii, îmi permit să vă prevăd un viitor crâncen şi sângeros.
Şi am serioase dubii că înţelegeţi la prelegeri, având în vedere că ce e în urmă e o nebuloasă totală.

Dragilor, vă citesc o fericire nebună în priviri şi un extaz aproape mistic.
Oricât de coroziv aş fi în remarcile mele, ţineţi minte că în meseria asta greşeşti o singură dată, a doua oară nu mai apuci.

Ia...fericiţi-mă cu un răspuns!
...(odată lansată interogaţia, după ritualicele momente de jenă şi tăcere semnificativă se insinuează câteva încercări de răspuns)
Cotcodac! Am mai făcut un ou. Duduie, gafaţi monumental! Dragă, mi-o fi milă de voi, dar de mine mi se rupe sufletul. Hai s-o luăm logic şi bătrâneşte... Mă rog, eu în nemernicia mea, am cutezat să sper că primesc un răspuns mai acătării măcar de la unul dintre sinucigaşii prezenţi (sinucigaşi sunt numiţi in bloc toţi temerarii licenţiabili ai respectivului profesor. La sugestia indirectă a dumnealui, această categorie de studenţi şi-au consacrat casta cu această titulatură, înfiinţând un yahoogrup cu acelaşi nume)
Dacă faceţi o analiză mai pricopsită, până şi situaţia cea mai păcătoasă şi apocaliptică poate fi descurcată. Numai dacă aveţi puţină minte. Dacă n-aţi semnat foaia, plângeţi, pentru că v-am anulat testul!

Dacă mă mai bruiaţi, vă dau afară şi staţi după uşă ca pisicile. Am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. Să nu spuneţi că nu v-am făcut protecţia muncii!


...
Cursul a început de câteva minute cu uşa închisă. „Regulamentul muncii” stipulează că nimeni nu mai intră după profesor, nici măcar cu o secundă îngăduinţă după ce s-a ferecat uşa. Cu toate astea, s-a înregistrat o dată o abatere relativ tolerată. Tupeiştii cu musca pe căciulă s-au strecurat în sală într-un timp record şi făcând pe niznaiul. Le-au fost adresate următoarele:
Data viitoare aduceţi nişte apă, să-mi turnaţi la rădăcină, să nu mă ofilesc. Dacă tot sunt plantă... Data viitoare îi ridic pe ăştia în picioare să ovaţioneze...păi da! Că numai fraierii vin la timp! Ăştia şmecherii trebuie să fie în centrul atenţiei, să-i vadă toţi când intră.
Dacă aveţi de gând să veniţi la seminar şi să-mi consumaţi oxigenul şi să-mi induceţi dioxid de carbon, vă înşelaţi amarnic. Unii veniţi ca să aveţi de unde pleca. E ravisant. Si mă enervez crâncen.
Buuuuuuuuuun. Pauză. Mergeţi şi vă jucaţi prin curte 5 minute.

adormiri

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii norocoase. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci cu voie bună să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.
Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.
Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat.
Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.
De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.
Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, zăvorârea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva, unicul indiciu că neviaţa lor e doar o pavăză provizorie, părelnică de care tu trebuie să profiţi ca să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

[Aşa mi-a spus M.]