la nuvola olga

ieşi, soare, ieşi!

că ţi-oi da cireşi.

atunci mi-a stat inima-n loc

morning glory

[piazza San Stefano]

Dimineţi tihnite de duminică. Clopotele de la catedrală bat în surdină, bolognesii se zgâiesc la soare şi îşi sorb fără grabă esspreso-ul. Se mai aude acordeonul şi vioara unor muzicanţi ambulanţi. Îs de-ai noştri. Şlagăre cunoscute: "Dunărea albastră", "Pe lângă plopii fără soţ", câteodată “Linu-i lin şi iarăşi lin”. Mă iţesc la geam. Mă reperează de-ndată. Răspund la salut în română.

- Hai să-ţ' cânt ceva frumos, domnişorică!

Printre altele, doi bătrâni intră în blocul de vis-a-vis. Vor fi fost la liturghie. Domnul îşi ţine de mână doamna. 

precum în cer, aşa şi pe pământ

trecute vieţi de doamne şi domniţe

tiki nu le-a văzut niciodată prin tikilandia. nu-s de acolo, lucru sigur.

teiul miroase a vară. sau invers?

dogoare

molto gentile

O iau printre clădirile roşiatice pe străduţele înguste, printre măsuţe aşezate alandala. Miroase a piatră. Aud paşi în spate şi mă feresc. Grazie, lei e molto gentile. Lumea zâmbeşte. Fără pricină, parcă.

Îl vezi? vârful e tot acolo? în orice parte a oraşului nu m-aş afla, nu trebuie să cer indicaţii în italiana mea englezească. Ştiu unde trebuie să ajung. Din orice punct se vede vârful. Acolo e. Ştiu cât mai am de mers; mă pot aventura pe orice străduţă anonimă, pot schimba traseul oricând. Când nu mai pot de oboseală şi vreau acasă, vin spre vârful turnului.

 

nici o treabă cu ro-mânia

Tot despre cetăţenie şi paşaport. Când m-am săturat de job şi după ce am terminat masterul, mi-am amintit că nu vreau să stau într-un loc. Că în tandem cu un paşaport vişiniu, pot face paşi îndrăzneţi prin lume. Eu şi cu tovarăşa mea dragă: cetăţenia română. Aşa am ieşit din limitele Moldo-României şi m-am identificat ca atare pretutindeni am avut ocazia. Mai ales la consulatul român din Barcelona spre care am alergat însufleţită după ce m-am pomenit fără geanta cu lucruri, acte şi toate cele chiar de sub nasul meu. Aveam nevoie de un act care să-mi înlocuiască paşaportul pe mai mult timp din motive pe care i le-am expus doamnei funcţionar, în poziţie diplomatică, plătită să consilieze români cu necazuri de peste hotare. Mi se adresează tăios cu întrebări robotice: Unde locuiţi? Unde mergeţi? şi îmi repetă directivele standard: în 30 de zile trebuie să vă perfectaţi un alt paşaport. Îi explic că în următoarele luni nu pot ajunge în România să-mi fac alt paşaport. Vede pe document că nu am domiciliul stabil pe teritoriul României.

- Reiese că nu ai nici o treabă cu România? 

Ceilalţi doi colegi din birou chicotesc complice. Mi se opreşte mintea.

- Cum adică, sunt cetăţean român, doamnă. Vă daţi seama ce spuneţi?

Peste jumătate de minut sughiţam de plâns şi voiam să ies mai repede de acolo. Mă pişcam de obraji şi înghiţeam aer, încercând să mă stăpânesc, profund ruşinată de ieşirea mea lacrimogenă într-o discuţie cât se poate de formală, în mijlocul unei situaţii cât se poate de birocrate. Dar chiar, oare de ce m-a deranjat atât de tare această remarcă, ce treabă am eu cu România?