pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.

3 polițiști tineri stăteau de vorbă în parc

‎"...Eu am fost într-un anticariat, în altul...am găsit și Jurnalul și Adevărul, câte 2 volume, câte 3. Vinde lumea acuma tot. De foame....Nu vinzi căciula, mă?"

scufundare în lectură

Îmi ascund faţa după Orwell. Stau culcată cu cartea deschisă ostentativ în două. Încerc să-mi controlez respiraţia, până aerul inspirat devine înăduşitor. Mă lichefiez, gata. Stomacul înoată, şi suflul ăla intern, căruia îi spunem câteodată suflet, tot sub apă era, rândurile erau ca nişte fire de electricitate pe care se zbânţuiau nişte vrăbii, iar cuvintele se lăbărţau grotesc. Orwell povestea liniştit mai departe despre ceaiuri englezeşti cu 2 felii mari de pâine cu margarină, despre London tramps şi penniless beggars. Murmura în surdină şi repezit şi cum nu puteam să disting o iotă din bolboroseala lui, continuam singură naraţiunea. După o vreme, mi-am amintit că nu am dat încă pagina şi impresia pe care voiam s-o las de om scufundat în lectură s-ar putea să nu ţină. M-am bunghit într-o carte deschisă cu sufletul sub apă fără să avansez în lectură. Când părea că valurile se domoliseră, las cartea din mâini şi mă gândesc ce să spun. Dau să formulez un început de propoziţie şi simt cum mi se contorsionează barbar faţa şi nu-mi ajunge aer nici cât să articulez un cuvânt. Îmi acopăr faţa cu mâinile. Ce-mi mai venea să plâng. În hohote. Un dezastru acvatic, carevasăzică.

fulgi = mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada

În dupa-amiaza zilei trecute, când mă întoarceam agale de la bibliotecă (vivat Sala Borsa!), observ că picurii de ploaie încep să semene tot mai mult cu fulgi punctiformi, din aceia care prevestesc prima ninsoare. Că se înteţesc vizibil şi roiesc visător în aer. Când a dat întunericul şi mai bine, am dat fuga în Piazza Maggiore. Fulgii erau tot acolo, îngrămădiţi frumos în straturi. Cu mâinile tremurânde, N. a înfipt într-un moviliţă de zăpadă 2 mostre de parfum (era tot ce-a găsit în geantă) şi aşa a apărut pe lume primul urecheat binemirositor din istoria omenirii.

Tot de ieri seara datează primele bătăi cu zăpadă de sub geam cu hăiturile aferente.

this square called facebook

It occurred to me that this facebook thing is just like we were out in an immense open place, all standing and minding our own businesses (gazing at the sun, dancing in circles, listening to music, reading, chatting maybe). There are around so many people we know, so many people we would usually stop by in the street and at least say hi. But facebook is just a large square in which we sit side by side without taking a look at each other, without saying hi. How rude.

And I remember Brat who used to navigate through his messenger contact list and started by buzzing everyone in row with the same odd question: Hello, how are you? Very few replied of course, but those who did were the worthwhile chatting with, I might think.