Astăzi vreau să scriu despre un subiect sensibil, aproape tabu. Pe acest blog există o secţiune, Transprutia, în care postez subiecte cu iz basarabean, tot ce e legat de spaţiul pruto-nistrean, aluziv sau, măcar, insinuant. Nu ştiu de ce nu pot să mă dezinhib în privinţa asta, de ce mă simt deranjată atunci când sunt întrebată de unde sunt, de ce încerc să vorbesc cît mai puţin despre locul de unde vin. E o laşitate perversă din partea mea. Ar trebui să vă vorbesc, vouă colegilor mei de aici, din România, - de fiecare dată când sunteţi dispuşi să mă ascultaţi - ar trebui să vă bag în ochi şi în urechi nazdrăvăniile scandaloase, anomaliile, DRAMA (nu exagerez deloc când spun asta şi nu cred că sună patetic) românilor basarabeni. Mă întreb ce caut aici când ar trebui să fiu în mijlocul poveştii triste din care am venit, pe care o reprezint.
90 de ani de la gloriosul, irepetabilul 1918, 90 de ani, mai exact, de când Basarabia şi-a exprimat opţiunea de a face parte şi fizic din corpul românesc, împreună cu celelalte teritorii. Dar 27 martie este data noastră. De 27 martie (mă) simt cel mai româneşte, simt cum răbufneşte în mine un tumult de nostalgie şi jenă. Dar mai întâi, se cuvine, probabil, să explic ce înseamnă a simţi „româneşte”.
Nu ai cum să simţi valoarea unui lucru, să fii conştient de semnificaţia lui decât atunci când eşti în situaţia pierderii lui, când există ameninţarea să-ţi fie luat cu brutalitate, fără nici o explicaţie logică. Există nişte locuri concentrate valoric a-priori, la care nu umbli, pe care nu le problematizezi de obicei, ele sunt un datum cu care eşti relativ împăcat. Însă, atunci când acest fundament axiologic este şubred, mixt, nedefinitivat, (nu pot să mă abţin: atunci când în paşaportul tău albastru de cetăţean al Republicii Moldova „independentă şi suverană” în dreptul naţionalităţii scrie senin: „Republica Moldova”....mama naibii, eu ce dracu sunt? Moldovean, român, rus, extratestru? Scrieţi naibii ceva acolo! Daţi-mi o identitate!) când eşti exponentul unui grup minoritar, când valorile care te reprezintă sunt persiflate fără regret ..., devii şi eşti mereu conştient (îţi stă în gât, e ca o pată pe creier) de importanţa vitală a acestor elemente valorice (care fac parte din identitatea ta, care te ajută să te regăseşti, să fii şi tu rostuit, un om aşezat, cuminte, la locul lui), de insuficienţa din tine, de restul care te ucide, dacă tu nu o să fii capabil să definitivezi acel fundament, dacă nu o să ţi se afirme public identitatea, dacă din stratul tău profund vor lipsi aceste elemente esenţiale (în cazul dat ele sunt: limbă, istorie, demnitate naţională, naţionalitate).
A simţi româneşte e ca o sărbatoare pentru mine. E ca şi cum aş îmbrăca nişte straie dragi pe care le port tare rar şi care mă transfigurează într-o altă persoană. E ca şi cum aş accesa identitatea mea dezirabilă. E ca şi cum aş căpăta brusc demnitate în faţa mea, dar şi în faţa tuturor ruşilor şi moldovenilor mancurtizaţi din Moldova, în faţa tuturor rusoaicelor corpolente, machiate strident şi cu „zavivkă”, pe care îmi vine să le iau de păr, când inspectează terenul cu aere de eroine civilizatoare si de suverane legitime a acestui spatiu.
Acesta este un blog puţin promovat, e cunoscut de cerc restrâns de persoane; nu ştiu câţi vor ajunge să citească această confesiune; e posibil ca această „efuziune lirică” să pară desuetă, o mostră de patriotism expirat, nelalocul lui. Îi înţeleg pe colegii mei români. De atâtea ori m-au privit cu nedumerire amabilă sau cu amuzament când le povesteam în trecăt şi în viteză (ca să nu îi plictisesc) fragmente din filmul nostru, încât mă rog frumos ca data viitoare să mă cenzurez, să fiu cuminte şi să mă fac că plouă şi să nu mai pomenesc nimic despre ce se întâmplă dincolo de Prut.
N-au cum să simtă urgenţa situaţiei noastre. N-au cum să vibreze pentru Limba Română (dacă e un zeu în care să mă încred, m-aş încrede în Limba Română şi în Istoria Românilor), ei nu se umflă de emoţie atunci când îi aud pe cei doi Aldea-Teodorovici cântând „Limba Română”, „Răsai”, „Trei culori”, „Maluri de Prut”, „Eminescu”...eu am crescut cu ei şi simţeam româneşte când îi ascultam. Colegii mei de aici n-au stat în corturi, habar n-au de Orăşelul Libertăţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale din 2002, n-au stat în stradă zile şi nopţi de-a rândul ca să facă manifestă fiinţa românească din ei, pentru a fi siguri că istoria pe care o învaţă copiii în şcoală e Istoria Românilor (şi nu istoria trunchiată, falsificată a unei gubernii ţariste sau a unei republici sovietice)...
I-aş urî dacă m-ar privi cu milă.
Nu vrem compasiune, nu vrem beneficii obţinute pe criterii subiective. Încă îmi mai aduc aminte cu jenă de momentele când, fiind la Bucureşti în „excursie” cu un grup de colegi din Basarabia, doamna care ne avea în grijă, oriunde mergeam, nu uita să împrăştie în stânga şi în dreapta, că suntem un grup de copii din Basarabia, strecurând cu această ocazie şi o rugăminte „n-aţi putea să ne daţi un discount la bilete?”
Carevasăzică, 27 martie. Iată ce vroiam să zic, când m-am apucat să scriu. Că nu unirea marcăm noi pe această dată; unirea a fost a o himeră pe care, gata, a mâncat-o lupul, e o chestie irevocabilă, n-are rost să ne mai amăgim cu idealuri unioniste acum. Altceva e aici, mult mai profund. E românismul care răzbate din noi, care are o dată de naştere, care se vrea celebrat măcar o dată pe an. E fixarea temporală a unor doruri, tânjeli, resturi. Iar această manifestare trebuie să fie colectivă, împărtăşită, ca să ştii că o dată pe an nu eşti singur.
(mai revin. m-am consumat emoţional. dar! de acu încolo, am să scriu constant despre asta. e o promisiune dată, în primul rând, mie)
90 de ani de la gloriosul, irepetabilul 1918, 90 de ani, mai exact, de când Basarabia şi-a exprimat opţiunea de a face parte şi fizic din corpul românesc, împreună cu celelalte teritorii. Dar 27 martie este data noastră. De 27 martie (mă) simt cel mai româneşte, simt cum răbufneşte în mine un tumult de nostalgie şi jenă. Dar mai întâi, se cuvine, probabil, să explic ce înseamnă a simţi „româneşte”.
Nu ai cum să simţi valoarea unui lucru, să fii conştient de semnificaţia lui decât atunci când eşti în situaţia pierderii lui, când există ameninţarea să-ţi fie luat cu brutalitate, fără nici o explicaţie logică. Există nişte locuri concentrate valoric a-priori, la care nu umbli, pe care nu le problematizezi de obicei, ele sunt un datum cu care eşti relativ împăcat. Însă, atunci când acest fundament axiologic este şubred, mixt, nedefinitivat, (nu pot să mă abţin: atunci când în paşaportul tău albastru de cetăţean al Republicii Moldova „independentă şi suverană” în dreptul naţionalităţii scrie senin: „Republica Moldova”....mama naibii, eu ce dracu sunt? Moldovean, român, rus, extratestru? Scrieţi naibii ceva acolo! Daţi-mi o identitate!) când eşti exponentul unui grup minoritar, când valorile care te reprezintă sunt persiflate fără regret ..., devii şi eşti mereu conştient (îţi stă în gât, e ca o pată pe creier) de importanţa vitală a acestor elemente valorice (care fac parte din identitatea ta, care te ajută să te regăseşti, să fii şi tu rostuit, un om aşezat, cuminte, la locul lui), de insuficienţa din tine, de restul care te ucide, dacă tu nu o să fii capabil să definitivezi acel fundament, dacă nu o să ţi se afirme public identitatea, dacă din stratul tău profund vor lipsi aceste elemente esenţiale (în cazul dat ele sunt: limbă, istorie, demnitate naţională, naţionalitate).
A simţi româneşte e ca o sărbatoare pentru mine. E ca şi cum aş îmbrăca nişte straie dragi pe care le port tare rar şi care mă transfigurează într-o altă persoană. E ca şi cum aş accesa identitatea mea dezirabilă. E ca şi cum aş căpăta brusc demnitate în faţa mea, dar şi în faţa tuturor ruşilor şi moldovenilor mancurtizaţi din Moldova, în faţa tuturor rusoaicelor corpolente, machiate strident şi cu „zavivkă”, pe care îmi vine să le iau de păr, când inspectează terenul cu aere de eroine civilizatoare si de suverane legitime a acestui spatiu.
Acesta este un blog puţin promovat, e cunoscut de cerc restrâns de persoane; nu ştiu câţi vor ajunge să citească această confesiune; e posibil ca această „efuziune lirică” să pară desuetă, o mostră de patriotism expirat, nelalocul lui. Îi înţeleg pe colegii mei români. De atâtea ori m-au privit cu nedumerire amabilă sau cu amuzament când le povesteam în trecăt şi în viteză (ca să nu îi plictisesc) fragmente din filmul nostru, încât mă rog frumos ca data viitoare să mă cenzurez, să fiu cuminte şi să mă fac că plouă şi să nu mai pomenesc nimic despre ce se întâmplă dincolo de Prut.
N-au cum să simtă urgenţa situaţiei noastre. N-au cum să vibreze pentru Limba Română (dacă e un zeu în care să mă încred, m-aş încrede în Limba Română şi în Istoria Românilor), ei nu se umflă de emoţie atunci când îi aud pe cei doi Aldea-Teodorovici cântând „Limba Română”, „Răsai”, „Trei culori”, „Maluri de Prut”, „Eminescu”...eu am crescut cu ei şi simţeam româneşte când îi ascultam. Colegii mei de aici n-au stat în corturi, habar n-au de Orăşelul Libertăţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale din 2002, n-au stat în stradă zile şi nopţi de-a rândul ca să facă manifestă fiinţa românească din ei, pentru a fi siguri că istoria pe care o învaţă copiii în şcoală e Istoria Românilor (şi nu istoria trunchiată, falsificată a unei gubernii ţariste sau a unei republici sovietice)...
I-aş urî dacă m-ar privi cu milă.
Nu vrem compasiune, nu vrem beneficii obţinute pe criterii subiective. Încă îmi mai aduc aminte cu jenă de momentele când, fiind la Bucureşti în „excursie” cu un grup de colegi din Basarabia, doamna care ne avea în grijă, oriunde mergeam, nu uita să împrăştie în stânga şi în dreapta, că suntem un grup de copii din Basarabia, strecurând cu această ocazie şi o rugăminte „n-aţi putea să ne daţi un discount la bilete?”
Carevasăzică, 27 martie. Iată ce vroiam să zic, când m-am apucat să scriu. Că nu unirea marcăm noi pe această dată; unirea a fost a o himeră pe care, gata, a mâncat-o lupul, e o chestie irevocabilă, n-are rost să ne mai amăgim cu idealuri unioniste acum. Altceva e aici, mult mai profund. E românismul care răzbate din noi, care are o dată de naştere, care se vrea celebrat măcar o dată pe an. E fixarea temporală a unor doruri, tânjeli, resturi. Iar această manifestare trebuie să fie colectivă, împărtăşită, ca să ştii că o dată pe an nu eşti singur.
(mai revin. m-am consumat emoţional. dar! de acu încolo, am să scriu constant despre asta. e o promisiune dată, în primul rând, mie)