preambul
Referentul scrierii meu este un grup de studenţi basarabeni la Bucureşti. Curiozitatea primară care a inaugurat acest demers a fost identificarea unor strategii de (re)poziţionare în noul mediu şi posibile alterări ale comportamentului natural înregistrat în spaţiul de provenienţă (Basarabia) în vederea unei mai bune adaptări (integrări).
Grupul de studenţi basarabeni cazaţi în căminul B. sunt aproape o comunitate; existenţa lor se desfăşoară în conformitate cu un scenariu pliat pe necesitatea proiectării unor strategii de acomodare şi reconsiderare continuă a identităţii şi situaţiei lor în lume. Procesul de cercetare a demarat în baza câtorva consideraţii personale derivate dintr-un autonom efort de observaţie. M-a preocupat să surprind modul de raportare la grup şi consecinţele acestei raportări specifice la construcţia identităţii sociale.
În scenariul nostru figurează trei protagonişti: instanţa agresoare (Rusia), instanţa protector-integratoare (România) şi referentul (locuitorii teritoriului pruto-nistrean, în speţă, grupul de studenţi basarabeni cazaţi în căminul B.) Ne asumăm din premise fireşti că tinerii care vin la studii în România sunt adepţi ai opţiunii proromâneşti. Precizarea necesară este că opţiunea lor în spaţiul-matrice este îngrădită de manifestări potrivnice sau de activitatea agenţilor instanţei agresoare.
plecările
Cum e să pleci dintr-un loc în altul fără să ai certitudinea că te întorci repede, că ceea ce se va întâmpla de acu încolo nu te va zgândări prea tare încât să uiţi de tine şi de ceea ce însemnezi tu?
observaţie factuală inaugurală: un grup, care este exponent al unor opţiuni axiologice aflate în minoritate în spaţiul de provenienţă (ataşament faţă de limba română şi istoria românilor) şi care refulează cu obstinaţie imprimeurile identitare ale agenţilor instanţei agresoare – în situaţia accederii în spaţiul protector (România) îşi manifestă „partea obscură a identităţii”, adică partea individualizantă în raport cu locuitorii legitimi ai acestui spaţiu (români cu cetăţenie română), parte constituită din imprimeurile proiectate de grupul agresor. Particularizând, în momentul asocierii membrilor grupului de studenţi basarabeni într-un cadru privat, aceştia îşi accentuează partea rusofilă a identităţii lor: utilizează rusisme, se adresează unul altuia cu apelative de origine rusească, vizionează filme ruseşti, ascultă muzică rusească etc. Vorbim de un comportament în cadrul spaţiului protector – integrator al valorilor reprezentate de ei în spaţiul matrice (Basarabia), care aparent, nu concordă cu scopul venirii lor în acest spaţiu. Vorbim de un comportament care ar fi inadmisibil în spaţiul matrice în virtutea orientării lor axiologice declarate. Vorbim despre manifestări identitare ale unui grup care variază în dependenţă de amplasarea grupului (în spaţiul matrice sau în spaţiul protector).
despre căminul B. – o porţiune de spaţiu calitativ
Carevasăzică, căminul B. unde sunt oploşiţi cu voie şi fără voie studioşii basarabeni de la SNSPA. Căminul B. e departe, izolat printre avioane sovietice înfipte în pământ şi firme moderne în construcţie. La început, da, într-adevăr asta atrăgea atenţia: huruitul zgomotos al avioanelor decolând sau aterizând la aeroportul B. situat la două staţii distanţă. Mai apoi, deveniseră nesuferiţi liceenii de la şcoala în curtea căreia era amplasat căminul nostru. De fiecare dată când treceam prin curte, era imposibil să scapi necomentat într-un fel sau altul; vedeau ei că suntem strangers şi se războiau aşa cu noi. Mai apoi muncitorii de la lucrările în construcţie erau într-o stare de contemplaţie continuă a mişcării din stradă.
Întocmai cum se cuvine unei secte sau unei comunităţi, „sălaşul sfânt al zeilor” trebuie să fie localizat într-un spaţiu izolat şi prin asta, protejat. B. este, în speţă, o zonă periferică, aici se ajunge mai greu, legătură de metrou nu există şi nici magazine - mai deloc.
Ceea ce izbeşte duios din prima este sentimentul de solidaritate şi unitate dintre basarabeni, un fel de fratocraţie. Apartenenţa statală identică, trecutul recent comun, memoria colectivă, practici şi trăsăturile culturale similare ale acestora au determinat în mod necesar asocierea lor într-un grup solid, a cărui coeziune este mereu remarcată.
Ritualuri şi tehnici de coeziune a grupului
Primul ceremonial de iniţiere
Primul meu contact cu acest grup a avut loc chiar la debutul anului universitar, când încă studenţii abia se cazaseră şi se legau primele prietenii. Novice şi obscură în tumultul studenţesc, am avut uimirea să fiu chemată de urgenţă într-o seară în una dintre camerele de la parter ale căminului. Împreună cu o colegă, am bătut cu sfială la uşă ca mai apoi să fim zgomotos invitate înăuntru de o mulţime de voci vesele. Am constatat următorul peisaj: în mijlocul camerei, pe nişte scaune înşiruite în semicerc tronau la propriu seniorii
(studenţii din anii mai mari). Această întrunire fusese organizată – pe lângă ocazia inaugurării unui nou an universitar – cu scopul introducerii noilor membri (studenţii din anul I) în rândurile comunităţii. Seniorii ne cercetau critic pe noi şi pe alţi candidaţi neofiţi cu priviri încruntate de judecător. Primele clipe nu erau tocmai de confort şi siguranţă.
După ce s-a prezentat fiecare în parte, precizând din ce parte a Moldovei provine, au urmat discursurile solemne de urare de bun-venit şi succes. Discuţia se întemeia treptat şi un soi de ataşament duios se insinua firesc între participanţii la „şedinţă”.
Tot atunci am semnalat instanţele de autoritate şi tipurile de relaţionare din cadrul respectivului grup. În picioare – probabil din cauza staturii mici, compensată însă de impozanta burtă boticelliană în care îşi adăpostea mâinile – un tânăr părea să întreţină întreaga audienţă. Îl cheamă Brat şi este elementul de legătură al întregii comunităţi. Înşiruind într-un limbaj alert istorioare care istoveau de râs pe toţi cei prezenţi, Brat era indubitabil, autoritatea informală a grupului, şamanul colectivităţii.
Ritualul „ceaiului”
Printre altele, se tot pomenea în toiul discuţiei de „ceai”, „unde e ceaiul?”, „de ce întârzie ceaiul?”. Basarabenii sunt cunoscuţi ca mari consumatori de ceai[1], de aceea nerăbdarea cu care seniorii aşteptau sosirea ceaiului (de unde? de la bucătărie? atunci, de ce ar întârzia atât?, mă gândeam eu) mi-a părut îndreptăţită. Însă, se făceau prea multe glume pe seama asta şi prea suspecte erau ghiontirile pe care instituiţii şi le dădeau cu amuzament. Într-un târziu, sosi şi omul cu ceaiul, care s-a dovedit de fapt a fi…bere. A urmat un fel de euharistie, o împărtăşanie colectivă, iniţiatică, pentru că berea a fost strict împărţită ca să ajungă tuturor, iar vreun posibil refuz era periculos de ofensator. Refuzul ar fi însemnat, în fapt, un refuz al adeziunii la „comunitate”, o dovadă de lipsă de respect faţă de cei prezenţi.
Am pomenit la debutul studiului că ne asumăm că studenţii veniţi la studii în România sunt adepţi ai cauzei române. Din acest considerent, ei fac implicit parte din grupul minoritar al proromâniştilor, presat de atacurile grupului agresor. Ei au părăsit spaţiul matrice (Basarabia) în care valorile specifice (limba română, istoria românilor, ataşament faşă de manifestările culturale româneşti) sunt puse în pericol pentru a le afirma şi consolida în spaţiul protector (România). Lucrul care m-a şocat din start la grupul în cauză a fost accentuarea deliberată a identităţii moldoveneşti, cu tot ce presupune ea: evidenţierea voită a accentului specific basarabean, utilizarea unor rusisme în limbajul curent, acorduri de muzică rusească… era ceva condamnabil acasă, în spaţiul agresat, însă în condiţiile unei locaţii mai binevoitoare (care nu asigura însă acceptul şi integrarea instantanee), acestea erau mici indulgenţe care atenuau din sentimentul înstrăinării de grupul primar matrice (de care vorbea şi Tzvetan Todorov în „Omul dezrădăcinat”).
Era un act de perversitate din partea mea, însă trebuie să recunosc că mă simţeam atât de bine, consolată oarecum de prezenţa acestor oameni cu care împărtăşeam atât de multe.
Din această prezentare decurge ipoteza acestui studiu, care postulează că în condiţii de confort identitar, identitatea renegată, interzisă, respinsă este activată pentru a securiza individualitatea grupului. Este vorba despre un grup care a accede în spaţiul ocrotitor al opţiunilor sale identitare, însă care, în virtutea backgroundului sociocultural sensibil diferit de cel al grupului-placentă (românii din România), în cadru intim postulează această diferenţă care este, în această instanţă, un garant al credibilităţii lor identitare şi de grup.
Extraordinarul acestei situaţii de ansamblu este faptul de a veni într-un spaţiu-gazdă căruia vrei să-i smulgi bunăvoinţa de a te primi şi încăpea în el şi culmea! să decupezi din acest teritoriu o porţiune calitativă căreia să-i dai „chipul şi asemănarea ta” în care să-ţi exerciţi specificul (şi pentru prima dată să fii mândru de el), dar în care mai mult decât atât, - să existe nişte forţe care să te convertească într-un „basarabean de import”, să te facă „al locului”, să-ţi dea un nume care e valabil doar în acest spaţiu, să-ţi pună în faţă un regim normativ propriu doar acestei „oaze de românism”.
Iar cuvântul-cheie este, fireşte, „brat” şi acest cuvânt defineşte statutul tău de student basarabean printre studenţi basarabeni aflaţi într-un mediu de studenţi români (şi care intră la categoria studenţi străini).
Unii îşi exercită specificul basarabean şi în afara „ariei legitime”, adică, în spaţiul public, bunăoară în metrou. O scenă cotidiană: B. în plină aglomeraţie şi audienţă citeşte cu glas tare liniile de legătură, stâlcind parcă voit cifrele, tot el vorbeşte cu gas tare la telefon stârnind amuzamentul secret al celorlalţi pasageri.
Totul pare să fie ostentativ, o modalitate de a trage atenţia, însă eu întrevăd prin aceste manifestări intenţia de a colporta identitatea basarabeană cu atributele ei.
Naraţiuni edificatoare
„eu am fost la toate protestele…eu…am dormit în stradă, înţelegi? Ca să…ca să…arăt că eu sunt român…”
În această secţiune voi prezenta citate relevante din interviurile efectuate, în ideea că ele vorbesc de la sine. Am ales metoda interviului, convinsă fiind că anume ea permite colectarea masivă, nestingherită de ghidajul întrebărilor prestabilite (în cazul în care aş aplicat chestionarul) a trăirilor şi impresiilor membrilor grupului studiat. Trebuie să menţionez că de cele mai multe ori era suficient să lansez subiectul de discuţie ca naraţiunile să se declanşeze cursiv, subiectul începând să gestioneze pe cont propriu traiectoria naraţiunii. Erau toţi vizibil emoţionaţi de natura discuţiei. Era un subiect la care toţi aveau ce povesti, interviurile consumându-se furtunos, neîntrerupt ca o combustie rapidă.
Invariabil, toţi mi-au răspuns că nu ar vorbi ruseşte acasă, foarte mulţi dintre ei având o aversiune manifestă faţă de limba rusă şi vorbitorii ei. („n-am putut să învăţ rusa în şcoală, era un chin”, „ mama lor de idioţi, îmi vine să-i…”, „eu acasă niciodată n-am vorbit ruseşte…cică o învăţ dintr-a doua, dar nu ştiu o boabă…(râde) eu aici mă prostesc”)
O tânără mi-a povestit cu emoţie despre drama ei în timpul liceului, când presupusul ei accent basarabean şi identitatea aferentă era piedică psihologică în comunicarea cu ceilalţi: „probabil am depăşit momentul când eram terorizată de fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Frica asta continuă de a nu mă da de gol, de a nu fi privită cu suspiciune, de a nu fi arătată cu degetul ca pe un intrus, îmi paraliza fiecare tentativă de a comunica cu cei din jurul meu. Mi-a trebuit ceva vreme ca să mă acomodez, ca să mă educ şi să îmi „calmez spiritele” pentru a părea un om normal, la locul lui.” (studentă, 21 de ani)
Alt tânăr se arată intransigent la „sporovăiala” inutile pe teme de domeniul evidenţei: „ei…ce-i cu vrăjeala asta? Noi suntem români şi punctum! Am venit aici pentru că mă simt român şi gata!” (student, 22 de ani)
Unul dintre respondenţi a simţit nevoia să-şi justifice devianţa lingvistică, argumentând şi confirmând ipoteza noastră că acest comportament se datorează nevoii de individualizare şi conservare a specificului identitar: „eu …mai vorbesc din când în când rusa ca să nu mă înţeleagă ăştia…dar şi pentru că aşa mă simt special şi parcă mai acasă…înţelegi?”
Unii respondenţi au invocat natura colectivă a acestui comportament: „când suntem d-ai noştri împreună…nu putem să stăm serioşi şi să o dăm înainte cu maimuţăreala…adică să vorbim româneşte ca la şcoală…e un fel de a ne deosebi şi de a ne simţi împreună…nu e, nici într-un caz…ştii tu, că noi suntem mai…aşa…cu ruşii…dar parcă de puţine ori ne numesc ruşi?”
Iată, de asemenea, şi un tip de manifestare comportamentală în spaţiul matrice: „ tu să vezi cum mă sfădesc cu toţi ruşii de pe stradă…îi întreb: bă, tu nu poţi să înveţi câteva cuvinte în română ca să discutăm şi noi ca toată lumea în „convieţuire multietnică armonioasă?”
[1]O colegă româncă mi-a mărturisit această observaţie. “Voi beţi mult ceai. Tot timpul beţi ceai.” La întrebarea mea “păi voi nu?”, ea îmi răspunde: “ba da…dar rar, când sunt răcită, de exemplu…”