Îl ascult şi sunt smerită
sunt prea personală
pot să scriu propoziţii lungi care să o închidă pe Tiki a mea şi ea să rămână aşa
să surâdă o portocală albastră două codiţe şi un năsuc ros întors pe dos.
Are o geană desprinsă soră nemişcată pe unghie
nu va zbura nici tu te vei legăna
Unde te-ai pierdut, ce te faci cu această logică eşuată
nu mai ţin minte cum arătai
ultima dată.
Sunt slab şi mă tângui cip cirip umbreluţe pe pământ ce-am rămas din ce mai sunt un căluţ cu coama în vânt. Tare-aş vrea să ştiu ceva unde e împărăţia ta. Cât îmi dai şi cât îţi cer, inima nu mi-e de fier. Du-te, du-te de mă du, hăt departe du-mă tu, vorbele-ţi ce le aud nu le ştiu şi nu le ascult. Nu mă satur să tot sap, firul lung n-are harap, n-am nici eu pe-al meu cu mine poate nu mi se cuvine.
Ea nu mai vine
o aştept să vină să-mi umple timpul să-mi povestească în felul ei enervându-se înjurând lucrurile care au afectat-o în timpul cel mai recent, oameni care i-au vorbit sau întâmplări minunate banale oribile la care ea a contribuit legându-şi părul în coadă şi suflecându-şi mânecile şi stau întinsă lipită de mine repetând minut cu minut momentul când ea va deschide furioasă uşa lumea.
Ea e plecată, prinsă în vreo întâmplare, plânge de ciudă în bancă sau e pândită de indivizi colerici.
Am băut tot laptele gâlgâie alb pe dinăuntru, înot vâscos în forme lichide, vrei să te înghiţi cu tot cu timp care nu trece.
Întâmplările mă iau sperioasă.
Te-am luat. Simt greu înăuntru, un urs tolănit fără suflare se reazemă de plămâni, mi-s palmele fierbinţi, ţin un soare în mâini, un ou fierbinte...