toamna la sărăteni

Buni se opreşte, ia frunza în mâini şi o apropie de nas. Mai s-o încerce cum e la gust. Uite cum a dat bruma peste busuiocul ăsta, săracul. Câinele i se încolăceşte languros de picior, ştergând cu coada pufoasă tot praful de pe asfalt. Buni îl dojeneşte râzând: Berbedeul ce-i el!

in the death car we are (still) alive

Lumina serii se juca colorat cu orizonturile atât de ireal de-mi părea că Moldova e o bucăţică de Islanda doar că nu-mi dădeam eu seama. Numai că n-aveam timp să stau cu ochii lipiţi de geam. Mă ţineam de scaunul din faţă, oripilată, mai să-mi sară inima ori de câte ori şoferul frâna brusc la 3 cm de vehiculul din faţă. Dumnealui era vesel şi vorbăreţ. Suspect de vorbăreţ şi mult mai relaxat decât mine. Se implica cu fervoare în conversaţia celor din spatele lui, astfel că, mai mult stătea cu capul sucit într-o parte decât cu ochii la volan. Şi iubitor de viteză. Iar prin Codrii Orheiului sunt exasperant de multe curbe.

Într-un sfârşit, urlu cu delicateţe: Vă rog să conduceţi mai încet! N-aude, e prins într-o discuţie cu camarazii de lângă el. Altă persoană se apropie de el cu aceeaşi rugăminte. Şoferul nu înţelege ce observaţii i se aduc şi cere să i se traducă în rusă. E încă senin şi bine dispus. Curând însă era să regretăm cu toţii acest gest de disperare. Noi să-i facem observaţii lui! El, care are peste 25 de ani experienţă la volan, Moscova-Bălţi-Chişinău, încolo-înapoi de atâta amar de vreme! Noi să-l învăţăm cum să conducă! Trebuia să luăm taxiul, dacă nu ne place. Vreun sfert de oră a mârâit supărat nevoie mare, dumnezeind în stânga şi-n dreapta, zmucind nervos volanul. Un băiat îi întrerupe tirada şi contratacă ferm. Şoferul făcea spume la gură. Nu cred că vedea drumul de furios ce era. Şi încă nu ieşiserăm din codri.

Dezavantajul pentru atei în astfel de situaţii e că nu ştii cui să te rogi, deşi tare simţi nevoia. Cine să-ţi facă dreptate? Suntem umili şi neputincioşi, la cheremul unui şofer descreierat. Băiatul care se certase rău cu şoferul, şi-a pus chitara pe umăr şi i-a cerut autoritar să oprească maşina. A trântit uşa şi a rămas cu chitara în câmp, iar noi ne simţirăm abandonaţi în lupta noastră cu un tiran absurd şi instabil emoţional. În scurt timp, un alt pasager cu o doamnă mai coborau din microbuz. Mai aveam şi noi vreo 20 de minute de mers şi vreo 3-4 posibile infarcte. Am scăpat cu viaţă, dar cu vreun kg în minus.