Dimineaţa tresar că am dormit mai mult decât trebuie. Lumina zilei se zgâieşte zgârcit prin crăpăturile obloanelor. Intru în baie fără să aprind lumina pentru că cel mai mult dimineaţa mă scoate din sărite lumina prea puternică. (Un bec în faţă e ca o împunsătură în ochi.) Pe geamul din tavan se scurg încet boabe de apă.

Adâncită în căldura lichidă care îmi înmoaie mintea, am sentimentul că nu pot pleca de acasă, că dacă plec, nu mă mai întorc. Că n-am să mă pot ridica de acolo, că dimineaţa asta e definitivă, că n-am nici un chef să-mi schimb tihna asta regală pe promisiunea unei zile lungi, scăldată în prea multă lumină.

Opun rezistenţă câteva minute, apoi răsucesc cheia în uşă.