Tiki a stat ceva vreme înăuntrul unei cutii de mărimea ei. În anonimat, încă nedeconspirată, încă neoxidată de lumina stranie a unui afară extrem de larg care o speria deseori când se gândea la asta. Teritorialitatea perfectă, fără nici un adaos, fără nic un rest, fără nici o extensie inutilă. Era un habitat reconfortant, un culcuş, o moliciune agreată, un topos în cadrele limitate ale căruia Tiki se ostoise cu un calm stoic şi autist.
Tiki domnea peste un regat întunecos şi strâmt şi crede-mă, crede-mă, niciunde - nicicum nu s-ar fi înfipt cu mai multă încredere şi împăcare ca în bezna plăcută a cutiei sale.
Tiki habar n-avea de întunericul atotputernic şi de spaţialitatea bine determinată a cavourilor egiptene în care trupurile conservate ale faraonilor tac de-o eternitate. Nu ştia nici de Zamolxis care ar fi stat ca o cîrtiţă vreo câţiva ani sub pământ, destui cât să convingă credulii că a învins viaţa şi moartea, că e infinit şi potent, că ar putea fi chiar un exemplar de zeitate. Tiki nu s-ar fi gândit niciodată probabil la trupurile încremenite din sicrie, poziţionate astfel pentru un totdeauna relativ dar înspăimântător, nu s-ar fi gândit cu oroare la tipul ăsta de (non)existenţă, la imobilitatea asta claustrată, la tipul ăsta de intimitate lignificată sau metalică. N-ar fi atins-o nici un fior şi nici un tremur, n-ar preocupa-o absolut nimic decât confortul ei, suveranitatea ei, totalitarismul ei solitar. Nici o nelinişte, nici un dor, nici o tresărire, un preaplin şi o delăsare solemnă în care ar fi stat pleoştită veşnicii veşnice.
Şi zăcea într-o tăcere suverană, dar nu din aia care formalizează (şi formolizează) aerul, impunând distanţe şi anulând tangenţe, ci din aceea care intimizează, care te apropie de tine, care unifică planurile până la coincidenţă.
Tiki simţea însă că o pândea o ameninţare abia prefigurată, că trebuie să se aştepte la ceva. Degeaba. În momentul când lumina abundentă, stridentă, copleşitoare a năvălit în cavoul ei de carton, Tiki nu se aşteptase destul, nu ajunsese încă. Era de negăsit. În locul ei stătea cu faţa în sus o păpuşă cu părul de culoarea morcovului, cu-n zâmbet ştrengăresc, aproape tâmp şi cu picioarele de acum încolo mereu bălăbăninde.
Tiki domnea peste un regat întunecos şi strâmt şi crede-mă, crede-mă, niciunde - nicicum nu s-ar fi înfipt cu mai multă încredere şi împăcare ca în bezna plăcută a cutiei sale.
Tiki habar n-avea de întunericul atotputernic şi de spaţialitatea bine determinată a cavourilor egiptene în care trupurile conservate ale faraonilor tac de-o eternitate. Nu ştia nici de Zamolxis care ar fi stat ca o cîrtiţă vreo câţiva ani sub pământ, destui cât să convingă credulii că a învins viaţa şi moartea, că e infinit şi potent, că ar putea fi chiar un exemplar de zeitate. Tiki nu s-ar fi gândit niciodată probabil la trupurile încremenite din sicrie, poziţionate astfel pentru un totdeauna relativ dar înspăimântător, nu s-ar fi gândit cu oroare la tipul ăsta de (non)existenţă, la imobilitatea asta claustrată, la tipul ăsta de intimitate lignificată sau metalică. N-ar fi atins-o nici un fior şi nici un tremur, n-ar preocupa-o absolut nimic decât confortul ei, suveranitatea ei, totalitarismul ei solitar. Nici o nelinişte, nici un dor, nici o tresărire, un preaplin şi o delăsare solemnă în care ar fi stat pleoştită veşnicii veşnice.
Şi zăcea într-o tăcere suverană, dar nu din aia care formalizează (şi formolizează) aerul, impunând distanţe şi anulând tangenţe, ci din aceea care intimizează, care te apropie de tine, care unifică planurile până la coincidenţă.
Tiki simţea însă că o pândea o ameninţare abia prefigurată, că trebuie să se aştepte la ceva. Degeaba. În momentul când lumina abundentă, stridentă, copleşitoare a năvălit în cavoul ei de carton, Tiki nu se aşteptase destul, nu ajunsese încă. Era de negăsit. În locul ei stătea cu faţa în sus o păpuşă cu părul de culoarea morcovului, cu-n zâmbet ştrengăresc, aproape tâmp şi cu picioarele de acum încolo mereu bălăbăninde.