Uite aşa, vasăzică, se întâmplă următoarele, nu prea sunt sigură că asta se întâmplă cu adevărat, dar mă rog chiar nu am pretenţii în materie de autenticitate, odată am vrut să verific nişte lucruri şi nu prea am fost mulţumită de rezultat, ce-i drept. Aşadar, lucrurile s-au complicat cu voia mea, perfect, mai bine să ne prindem de acest vânt, uşor, uşor până ne umplem cu aer şi creştem arulei leirua rualei.
Până la urmă, să mă culeg (de prin gânduri, de prin aţipeli, de prin cărţi, m-am risipit cu bună ştiinţă şi acum bâjbâiesc cum pot printre lucruri ca să pot simula o introducere pe care o vreau, cum v-am mai spus, ex abrupto), să mă deştept ca să mă identific şi să mă memorizez. Şi să încep. Am fost acolo, nu e nici o sminteală, m-am dus, m-am trezit dimineaţa înaintea ceasului, după ce toată noaptea repetasem ceea ce urma să se întâmple, m-am ridicat cât se poate de hotărâtă din pat şi am dat glas: „God save the Queen!” Aşa, ca să fie cât mai teatral şi pentru a da solemnitate momentului.
Când am ieşit în stradă, pot să vizualizez încă foarte bine momentul, m-a izbit o lumină îmbâcsită, densă a unei dimineţi care abia se insinua, nu-mi venea deloc să-mi continuu escapada, nebunia, inconştienţa, stăteam zăpăcită ca un ezitant în faţa unui public necunoscut, ca un copil speriat de o casă mare, întunecoasă, dar să depăşim aceste detalii plictisitoare, să-mi continuu, continuu neîntrerupt rememorarea mea abruptă. Mergeam şovăielnic pe drumul dintre case intrate în ceaţă şi poveste, Teodoreanu însuşi stătea rezemat de un castan şi mă inspecta ca pe un intrus într-un spaţiu neprielnic. Pisss….ssss! auaaaaaaa! Gârbovită, covrigită, gata de atac, o mâţă înrăită făcea tumbe nervoase în spaţiul proxim aventurii mele. Respiră, aşa, bine, de ce te agiţi, foarte bine, pericol minim, traseul tău e neîntrerupt, neîntinat de factori perturbatori, cum ar fi o pisică amărâtă care se dă rotundă. Cercurile sale nu imită perfecţiunea, imită tentativa mea şovăielnică de a ajunge undeva, de a mă lansa într-un mers care nu duce nicăieri.
Simt că pot să scriu acum totul, pot, simt că pot, ce fericire, curios lucru, pot să distrug totalul, în special eu, e teribil să te gândeşti la lucruri teribile, eu mai puţin sunt gânditoare, ieri am încercat în nenumărate feluri să mă determin într-un mod sau altul dar fără rezultat, tu ce crezi, e bine să insist, mi s-a oprit toată limba asta românească ca o patrie în suflet, mai ales în gât şi nu îi mai pot da nici o formă, nu mă resemnez, degeaba te plângi, stai acolo ca o creangă agăţată în faţa geamului, nu te mai consolez de data asta, m-am săturat şi eu, ţi se pare firesc, bine că şi mie mi se pare firesc că tu nu mă mai ştii ca altădată, ce contează, nu mai contează nimic, sunt perfect împăcată.
Foarte, foarte… extrem de.. exagerat de…nici eu nu mai ştiu cum, mă las bătută, dar mult, mult sunt supărată, cum nu se mai poate, nu am domnule, nimic solid, concret, mă alint, care va să zică, am numai idei, ştii din alea ca fumul, care sunt şi nu mai sunt, care-s ale tale şi parcă nu mai sunt ale tale cu totul sau numai un pic. (tbc)