În metrou m-am holbat pierdută la o femeie care se uita cu un infinit drag la bărbatul ei cu ochi tulburi, duhnind a băutură care abia se ţinea pe picioare. Care nici arătos nu era. Femeia, deşi trecută de prima tinereţe, avea trăsături frumoase şi un băieţel mic în cărucior care scâncea după atenţie cât timp mama îl privea topită pe bărbatul ei brav, deja etilizat într-o dimineaţă de sâmbătă. Dar ce ştiu eu.

Sâmbătă noaptea, trecut de ora 3. Scoatem căştile din urechi, închidem calculatorul, strângem lucrurile din jur şi plonjăm vitejeşte în pat. Gata, stingerea.

Când îmi era cel mai linişte, încep să disting tot mai clar sunetele din “La Vie en Rose” de undeva de la apartamentul de sus…Fix la ţanc, mulţumesc.

aşa-i când rămâi acasă să lucrezi.
scrii şi tai, scrii şi tai, roteşti ochii în jur şi observi pe masă o oglindă şi un aparat foto.
unu, doi, şi narcisa-i gata.

Czesc!

Cum stau aşa în camera mea cu pereţi verzi şi lumină caldă, prielnică, cu sunete plăcute în surdină, cu cafea fierbinte alături, sătulă şi, în general, împăcată cu toate cele, urzind calm la proiectu-mi pentru următorii 3 ani, o feerie brută îmi viermuieşte tot dinlăuntrul şi nu ştiu cum s-o cuminţesc.
Şi simt cum toate potenţialităţile bune mi se aşază în faţă, mai să le ating cu mâna, mai să le netezesc pe cap.
Abia aştept, Varşovio. Am sufletul în gură şi nerăbdarea în gât. Czesc.

hăt sus

şi cum pluteam noi încetişor deasupra norilor, hăt sus, prin cazanul ăla imens de vată albă şi pufoasă, în care zăceau neurnite arătanii de toate formele, 

mă întrebam cum de stau ele priponite în aer, cu ce fel de aţă nevăzută sunt legate de cer şi dacă e aşa, cine le face nodurile?

în fine, să fiu sinceră, nu m-am putut lămuri ce era aia: vată, aluat puhav, ou bătut spumă sau doar apă condensată, cum ni se spunea la orele de geografie.

sau poate resturi de aripi de la păsări care s-au agăţat de cer de frică să nu pice şi cineva le-a făcut grămăjoară în moviliţe de puf. sau poate stelele care nu vor să doarmă se bat cu pernele şi fac puf peste tot, se poate şi aşa.

mă minunam fireşte la toate aceste lucruri din pântecul de oţel al unei păsări fără prea mult suflet dar care reuşea cumva să se ţină în aer, care îşi făcea loc cu grijă printre animăluţele de puf ale cerului, de frică să nu strivească vreo broscuţă mai adormită sau să dea din greşeală în trompa vreunui elefant de vată care nu ar putea să se ferească într-o parte din cauza greutăţii, fireşte.

cum mă uitam eu aşa la ele, cum stau nemişcate, mă temeam să nu vină dintr-o dată vreun zmeu mâncău care să se apuce să înghită vata dulce a cerului şi să rămână văzduhul golaş şi singur prin care, cine ştie, să se întrezărească chestii urâte din afară, cum ar fi gaura neagră a universului sau ceva foarte şi foarte înspăimântător.

nightingale trills at the crack of dawn

la 6 dimineaţa soarele andaluz încă doarme, dar păsările cerului se întrec în triluri, apa şiroieşte în legea ei la vale, florile de portocal şi iasomie îşi desfac miresmele. iar unii se îmbată instant cu fericire.

cum să zic, sunt momente (nu prea multe) când ţi se întretaie răsuflarea şi aşa rămâi: bleg, cu trupul lipsit de vlagă şi cu ochii moi-moi ca de gelatină.

dar asta se poate întâmpla doar la 6 dimineaţa.

Dejun pascal improvizat în Tanger

Abia ce ajunserăm. În timp ce ne foiam cu bagajele, bunicuţa care făcuse curat în cameră, chircită de zâmbet, îmbrăcată în alb şi înduioşător de sfioasă, a intrat în cameră şi ne-a lăsat pe masă un bidon de plastic cu o mână de floricele galbene de câmp...Închidea uşa când am observat-o. Încercând să mă dezmeticesc rapid, lansez prima mea tentativă de a mulţumi în arabă. Shukran, Shukran! A tresărit plăcut suprinsă.

Cu bucheţelul ăsta pe masă, am încropit masa de Paşti: 4 ouă fierte şi ne-înroşite aduse de acasă şi scrijelite ad-hoc cu un creion, 2 mini-iaurturi, 2 chifle, o portocală şi...cam gata. Prin geam se vedea portul, dacă te chinuiai un pic vedeai şi celălalt ţărm european. Vag se auzeau şi chemări guturale la rugăciune. 

Merhaba, Tanger.

rezumat marocan

După ce am zăbovit niţel în punctul cel mai sudic din sudul european, jelindu-i puţin pe arabi că au lăsat minunăţia aceea de cetate cu vedere spre ocean şi mediterană din Tarifa acum o mie de ani, am trecut Gibraltarul în burta unui vapor care înghiţea hăpăind valuri de smarald în timp ce în burta mea stomacul se chircea în felurite feluri.

Nici un delfin, nici o balenă nu ne-a arătat drumul. Călătoria a fost scurtă şi aproape anostă. 

*

Citisem că Tanger e un oraş cosmopolit şi prietenos, prin care au trecut şi portughezi şi spanioli şi francezi şi englezi, şi spioni internaţionali, şi scriitori şi pictori fel de fel, ba chiar şi vampirii amorezi din ultimul film al lui Jarmusch. 

În prima zi însă, ne-am „bucurat” de prea multă atenţie.

Turiştii, dar mai precis, turistele nu scapă neremarcate pe străduţele întortocheate din Medina Tangerului. Mă rog, nici nu mă aşteptam să nu. Vreau să zic, m-aş fi holbat şi eu cu interes la străinii care mi s-ar perinda prin faţa pragului cu ochi de alice-in-wonderland. Win-win situation, carevasăzică. Eu mă holbez la voi, voi la mine, zâmbim şi mergem mai departe. Dar în primele ceasuri ale aventurii mele marocane, simţeam că fac infarct de emoţie şi teamă stupidă tot tresărind la fiecare 3 metri când puzderie de flăcăi de cartier se ţineau după noi.

Miss, miss, ola, ola! Bonjour! Hi! Kasbar? Soko? Kasbar? Grand Mosque? Why ladies look in the map?

- Nu te mai uita atâta prin părţi! mergi înainte şi caută-ţi de treabă, mă ia la rost soră-mea, şi ea destul de vulnerată de situaţie.

- Păi sunt turist, ce naiba! de asta am venit, ca să mă uit…, încerc eu să mă apăr.

Ştiu şi eu că ar fi bine să mă abţin, că trebuie să merg pe stradă ca un om care ştie unde merge, că nu trebuie să verific harta din două în două minute când iar ne pomenim pe o străduţă îngustă, întunecoasă, care duce naiba ştie unde. Fără aparat foto la vedere. Fără ochi de căprioară speriată, mai ales.

**

Un individ ne abordează numai zâmbet, oferindu-se să ne facă turul oraşului în câteva ore. Ne duce şi ne aduce la hotel. Când a văzut că nu ne lăsăm uşor convinse (citisem înainte pe net că trebuie evitaţi at all costs aşa-zişii ghizi), se dă mai mult înspre noi şi şuieră printre dinţi cuvintele astea nu prea clare: „Bad people on the streets. One mosquito, 100 mosquitos.” Asta a fost chiar ciudat. Nu destul cât mă panicasem stupid toată ziua din cauza flăcăilor de cartier care nu voiau să ne lase în pace, îmi lansează şi ăsta ameninţări mistice. Ţânţari mulţi pe străzi? Sau poate era vorba de corespondentul spaniol pentru cuvântul moscheie: musqito. N-am înteles prea bine şi nici nu m-am încumetat să cer explicaţii. Am refuzat cât de amabil am putut. Totuna avea privire de om ofensat. 

Be polite! Ne reproşează el imediat. Păi polite am fost, aşa credeam eu.

În scurt timp, se apropie de noi alt individ cu eşarfă albă şi discurs similar. No, thank you, we are fine, îi răspund. Why aren't you polite? This is my home. A doua ridicare vinovată din sprâncene. 

Descumpănită, mă tot întrebam dacă imputarea asta repetată a unei pretinse atitudini nepoliticoase are de-a face cu cultura ospitalităţii din lumea musulmană sau nu mai mult decât o formă şantaj emoţional pentru turiştii naivi alde noi...

unsmiling tsarevna

Răstignită în saltea

zădărniceşte proiecte grandioase,

izbeşte de perete lumi întregi fără să regrete, 

sparge în ţăndări feţe de cristal 

care îi vor fi fost dragi odată.

Când închide ochii, şterge totul din minte 

şi se afundă într-un fond incolor convenabil.

Îşi proiectează picioarele pe perete.

În poziţia asta sângele se repede spre creier 

şi totul devine fierbinte, aproape de inimă,

încât
ar putea să-şi îmbrăţişeze propriul sânge.

Pereţii hotelului Continental din Tanger îs maiestuoşi de-a dreptul. Rătăcim aiurea din hol în hol căscând gura la mozaicurile geometrice, la lămpile frumos colorate şi la divanele moi din catifea. Zici că eşti fix în antreul palatului nu ştiu cărui sultan sau rege maur. Ne pomenim într-o sală pluricompartimentată plină de praf şi rugină în care stau îngrămădite în totală dezordine tot felul de lucruri. Vechi cât lumea. Bijuterii (cercei, inele şi lanţuri), covoare decolorate, oale, arme prăfuite, tunici roase de vreme şi molii. Tot felul de minunăţii prăfuite.
Un domn cu înfăţişare îngrijită apare de neunde: Welcome, welcome. Where are you from? Moldavia...hm. Urmează câteva secunde de nedumerire, după care domnul aprobă amabil. Nu vrea să ne indispună, se pare.
Ah, Russia!
Ex...dau eu să precizez.
Ex, ex, ex! exclamă el împăciuitor.
Zice că are grijă de magazin de mai mult de 40 de ani, iar magazinul are şi el peste 140 de ani. Iau în mâini o oglindă mică şi atât de prăfuită încât abia de-ţi distingi nasul când te uiţi în ea.
You know how much? 2 euros! Îmi vede ezitarea şi adaugă repede: But when you don't like sth even one euro is too much. Şi râde mulţumit iar.

ai impresia că propria-ţi suflare e ca o muscă bâzâind aiurea într-un borcan închis.

scoşi afară din casă,
din paturile lor,
de sub plapumă,
de lângă calorifer,
aruncaţi în zăpada de afară,

îmblăniţi alandala,
purtaţi pe drumuri,

cu obrajii biciuiţi de ger,
cu ochii chinuiţi de nesomn,
scurşi la metrou în pâlcuri,
hurducaţi pe şine,
scuipaţi la suprafaţă,
nemângâiaţi,
neostoiţi,
neîmblânziţi.

Ora 2 noaptea. Un autocar cu pasageri în drum spre Bucureşti. Am trecut de vama MD, am trecut de vama RO. Dar stăm. Aşteptăm la porţile Europei de mai mult de 2 ore. Fără şofer. 

Fără şofer nu ajungem nicăieri.

Niscaiva semne de spaimă colectivă se insinuează, dar mai mult domneşte o somnolenţă din aia îndesată când îţi dai seama vag că ar trebui să-ţi pese mai mult, doar că ţi-e gura cusută şi ochii încleiaţi şi nici că ai fi tare conştient de ce se întâmplă. E atâta de frig că până şi luna stă nemişcată pe cer. Din rucsacul meu miroase a mentă uscată.

Într-un sfârşit apare un vameş.
- Oameni buni, da voi ştiţi di ci staţi aicea?
Şoferul avea asigurare falsă cică, i se deschide dosar penal. Nici să-şi facă alta pe loc nu voia. Nici să-şi anunţe pasagerii nu se îndupleca. Să nu facă oamenii „gălăgie”. Oamenii au vrut să facă gălăgie pentru că erau unii care aveau avioane de prins din Bucureşti când se lumina de ziuă.
- Eu v-am spus ca să ştiţi, strânge din umeri vameşul şi-şi căută de treabă.
Cui să te jelui la ora 2 noaptea? În ceva timp, apare totuşi şoferul. Se instalează furios la volan şi nici să arunce barem o privirea în direcţia noastră.
Nu ştiu cum de îmi aud vocea:
- Ne explicaţi şi nouă ce s-a întâmplat?
- Şi dacă o să explic, o să fie ieşire din situaţie? răspunde el repezit.
- ....
O doamnă din faţă îmi face semn să-l las în pace.
Un băiat întreabă când ajungem în Ploieşti.
- Dimineaţa, răspunde iar în doi peri şoferul supărat.
- În vreo două ore, zice al doilea şofer în şoaptă să nu fie auzit de primul.

Oroare de şoferi. Am oroare de şoferi.

Totuşi mă întreb: Nu-i mai simplu să faci o asigurare adevărată decât una falsă?

Când nu am hârtie la îndemână şi nici vreun instrument de scris, desenez cu arătătorul în aer tot ce-mi trece prin cap.

Literă cu literă alăturate nevăzut una lângă alta.

Idei care nu se văd dar care se scriu totuşi frumos, caligrafic, cu mişcări unduitoare ale mâinii.
Aşa adorm. Cu ideile mele plutitoare deasupra-mi.

Când ieşeau pe uşă, mi-am amintit că nu le-am povestit ce era mai important, motivul convocării de fapt. Voiam să mă jelui despre cum mi-am fript mâna cu vin fiert. Stăteam în mijlocul drumului cu hoarde mărşăluind încolo încoace, paharele de plastic se strângeau monstruos, până când un şuvoi arzând a ţâşnit în sus peste mâinile-mi învelite degeaba în mănuşi.
A durut instant dar nu am avut timp să mă doară cum şi cât trebuie.
Dacă ar fi ştiut N, ar fi aruncat vinul cât colo şi n-ar fi vrut să-l mai bea.

Domnul ăla zicea că “Sigur aţi mai luat vin de la noi dupa felul în care aţi venit drept spre taraba noastră”. “Dada”, zic eu, apoi înşfac paharele ca să mă opresc cu ele arzând în mănuşi în mijlocul drumului.

Când am scos – mult mai târziu – mănuşa de pe mână, pielea era pârjolită de jur împrejur – de parcă se dăduse foc la o pajişte invizibilă peste mâna mea stângă.

un cutremur cât de mic

În zilele astea mi-e jale de toată lumea. De sistemul ăsta de relaţii si dispoziţii conform căruia trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu greu, să-ţi cauţi şosetele, să te speli pe dinţi, să înghiţi cafea sperând că te va energiza, să te înghesui în metrou sau autobuz, să-ţi cari rucsacul de colo-colo, până te instalezi într-un scaun pe care trebuie să stai 8 ore cu un monitor exasperant în faţă...

El zice că e plina planeta acum de socialişti şi că e challenging să aiba de-a face cu ei. Me included. Eu însă cred că suntem în pragul unei mari crize, adică deja suntem în criză. Şi că trebuie să ne găsim un alt mod a trăi. Nu doar câţiva, ci toată lumea. Cât timp risipim trăind din contul celor 8 ore de truda zilnică, doar ca să te poţi întoarce seara acasă pe întuneric, să mănânci ceva la repezeală, apoi înainte de somn să-ţi promiţi mecanic că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine calitatea vieţii ţi se va îmbunătăţi, plus gradul de optimism, plus nivelul de dopamină în sânge. Pentru că cel mai reconfortant moment al zilei e atunci când stingi lumina, dacă apuci să o stingi, momentul acela scurt înainte de somn când eşti liber, care îţi permite cumva "anularea completă a întregii trude zilnice".

De fapt, mereu îmi doresc o catastrofă, o calamitate, o revoluţie, un cutremur cât de mic, o minimă stare de urgenţă care să mă scoată din timpul asta care nu-mi mai place.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Vadim

Vezi tu, Vadim era fratele meu. Mai mare. Ma ţineam de el cu o încăpăţânare autistă. Mai protesta, săracul, când amici alde Steopa şi Ghena îi tot dădeau ghes să scape de mine când aveau de plănuit vreo treabă serioasă. Vadim se codea, întrebându-i exasperat din ochi: Şi cu ea ce să fac? Apoi se uita cu ciudă la mine. Aşa ajungeau să mă tolereze ca pe un martor necesar la toate şedinţele lor ad-hoc din fata porţii sau la jocurile lor de cărţi cu cifre din care nu înţelegeam nimic.

Ştia Vadim că nu l-aş fi trădat never. Never. 

Câte n-am făcut împreună.

Împreună am ascuns tigaia în grădina cu zmeură. 

Împreună am făcut cartofi prăjiţi cu săpun şi usturoi cu un ochi la “Iubiri amăgitoare” la TVR de la ora 14.00.

Rămâneam stăpâni acasă. El cu ale lui, eu cu ale mele. El la chitară, eu la tobe. El folosea o mătură pe post de chitară, eu băteam frenetic în masă cu 2 rigle. Până mi-a venit în cap să folosesc drept tobă o cutie de conservă de scrumbie. Când găseam câte un cablu lung pentru microfon, eram solistă înfocată. Mare tămbălău. Cumplită hărmălaie. Imaginează-ţi că sala de concerte era o cameră aproape nemobilată cu pereţi înalţi. Un ecou fantastic. Atunci mi-am dat drumul la voce.

Când nu aveam partener de trupă, mă urcam în nucul de la poartă şi făceam acolo exerciţii vocale. Odată doamna învăţătoare I-IV, Tatiana Petrofuvna (cum o consemnam eu în jurnalul personal), a stat sub poartă nu ştiu cât. Când ni s-au întâlnit privirile, eu mai nu am căzut din copac de ruşine. "Credeam că-i radioul", a glumit ea fără milă. 

Apoi sala de concerte a fost transformată în studioul artistului din tinereţe, haha. Îmi vine să râd, nu ştiu de ce. Vadim a pictat multe veri în studioul lui plin de praf, desene, picturi neterminate sau ratate cu pereţii pătaţi inevitabil de guaş şi alte cele. Acolo mă strecuram cu perseverenţă şi tăceam vinovată o habă, până mă observa. A trebuit să-mi încropească şi mie un şevalet minuscul.

Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament. 

Aveam o misiunea închipuită de a-l supraveghea. Acum râdem când îmi aminteşte şovăielnic de practicile mele de-a dreptul teroriste de pe atunci, dar nu pot spune că sunt flatată. Consumam multă hârtie pe vremea aceea şi mai mereu mă aprovizionam fără voie cu hârtii albe din caietele lui groase. Ajunsese sărmanul să-şi numeroteze singur foile. 

Pentru că-l credeam timid, îmi asumam eu eroic misiuni dificile în numele lui. Cum ar fi să-i trimit fetei ăleia, superbe, dintr-o clasă paralelă cu el, poze cu inimi strâmbe, inevitabil străpunse, sub care scriam stângace 4 litere: LOVE. În una dintre fotografii, Vadim avea 5 ani şi stătea ca un soldăţel viteaz în armură pe un taburet. Era drăguţ oricum.

Mergeam şi la diriginta lui. Nimeni nu bănuia cât de frică îmi era să străbat holul acela imens până la clădirea unde avea el orele. Băteam însă ferm în uşă şi o rugam cu maximă seriozitate să mă anunţe pe mine, în primul rând, dacă se întâmplă ceva. Pe MINE. Eram filtrul necesar. Mami nu mai trebuia să ştie totul. Aşa îmi închipuiam eu, fireşte.

Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Era 8 jumătate când intram matinală în staţia de metrou. Aveam timp berechet să ajung la birou şi să citesc măcar 15 minute din cea mai recenta fascinaţie livrescă pe care am căpătat-o, din Zenobia lui Gellu Naum. Numai că nu am avut loc să păşesc în primul tren care a venit. Îl astept senină pe următorul. Cam aceeaşi situaţie, doar că nu îmi mai puteam permite să-l aştept pe al treilea. Îmi fac loc cu chiu cu vai. 

La Unirii s-au revărsat puhoaie şi au năvălit altele. 

O domnişorică cu ochii desenaţi şi somnoroşi ofta greu şi bătea nervoasă din picior. Tare puţini oameni îmi devin antipatici fără să scoată o vorba. Nu reuşeam să înţeleg substratul indignării ei, când era fix în aceeaşi situaţie ca toţi ceilalţi şi contribuia prin prezenţa-i afectată la nesfârşita aglomerare. Nu se puteau închide uşile, oala fierbea anost, soferul repeta apăsat: “pentru siguranţa dvs, îndepărtaţi-vă de uşi” Domnişorica de lângă mine iar oftează, ba mai şi chiţăie: ts, ts, ts...O doamnă cu cearcăne stătea chircită cu capul înăuntru, dar cu gluga în afară. Un alt domn are o expresie de dezgust pe faţă. Nu ştiu dacă e deliberată sau naturalizată. 

Şi totuşi...în învălmăşeala aia de inşi nervoşi, de dimineaţă mohorâtă şi căznită, o doamnă ţinea cu grijă un buchet de crizanteme.

Plus monştrii islandezi din urechi.

-

mă tem că nu ştiu ce vreau pentru că nu vreau nimic.

Prinţesa încruntată

Victor Vasneţov, Unsmiling Tsarevna, 1916-1926

you fool you

Taman cânta „once i wanted to be the greatest” în winamp când am deschis în lehamite gmailul. Mailul ăla venise fix în intervalul cât mă plimbasem pe alte site-uri ca să verific dacă mai sunt bilete ieftine spre Londra şi mai apoi cât durează şi cât costă să ajung din Londra la Oxford. Şi cam cât costă chiria în Oxford. 

Eh, mailul ăla avea câteva rânduri sau mai exact 3 paragrafe. L-am scanat o dată şi n-am înţeles despre ce e vorba. Abia în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc am dat de „we regret to inform you”. 

Of course. Miracole nu se întâmplă. Londra nu crede în lacrimi. Şi eu nu mai am puteri să visez. M-am săturat să sper, să mă consum proiectându-mă într-o perspectivă care se destramă cât ai scrie în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc „we regret to inform you”. Ei, lasă, nu mai regretaţi.

You fool you.

Acum din străfundurile minţii mii de voci se hlizesc indecent pe seama mea. Doar Si, P, E şi Zs îmi fac din mână trişti pe un mal de Tamisă promiţându-mi alergături nocturne printr-o Londră imperială, cafele prin localuri zgomotoase, concerte cu lumini colorate, ascunzişuri prin bookshop-uri strâmte şi vechi, tăvălit prin iarbă umedă şi foarte verde, ciclism gâfâit prin ploaie, cu pelerină şi băscuţă tricotată şi câte şi mai câte, în timp ce o voce din cap îmi reproşează apăsat: You fool you. 

Mă rostogolesc în jos cu ochii închişi.

toamna la sărăteni

Buni se opreşte, ia frunza în mâini şi o apropie de nas. Mai s-o încerce cum e la gust. Uite cum a dat bruma peste busuiocul ăsta, săracul. Câinele i se încolăceşte languros de picior, ştergând cu coada pufoasă tot praful de pe asfalt. Buni îl dojeneşte râzând: Berbedeul ce-i el!

in the death car we are (still) alive

Lumina serii se juca colorat cu orizonturile atât de ireal de-mi părea că Moldova e o bucăţică de Islanda doar că nu-mi dădeam eu seama. Numai că n-aveam timp să stau cu ochii lipiţi de geam. Mă ţineam de scaunul din faţă, oripilată, mai să-mi sară inima ori de câte ori şoferul frâna brusc la 3 cm de vehiculul din faţă. Dumnealui era vesel şi vorbăreţ. Suspect de vorbăreţ şi mult mai relaxat decât mine. Se implica cu fervoare în conversaţia celor din spatele lui, astfel că, mai mult stătea cu capul sucit într-o parte decât cu ochii la volan. Şi iubitor de viteză. Iar prin Codrii Orheiului sunt exasperant de multe curbe.

Într-un sfârşit, urlu cu delicateţe: Vă rog să conduceţi mai încet! N-aude, e prins într-o discuţie cu camarazii de lângă el. Altă persoană se apropie de el cu aceeaşi rugăminte. Şoferul nu înţelege ce observaţii i se aduc şi cere să i se traducă în rusă. E încă senin şi bine dispus. Curând însă era să regretăm cu toţii acest gest de disperare. Noi să-i facem observaţii lui! El, care are peste 25 de ani experienţă la volan, Moscova-Bălţi-Chişinău, încolo-înapoi de atâta amar de vreme! Noi să-l învăţăm cum să conducă! Trebuia să luăm taxiul, dacă nu ne place. Vreun sfert de oră a mârâit supărat nevoie mare, dumnezeind în stânga şi-n dreapta, zmucind nervos volanul. Un băiat îi întrerupe tirada şi contratacă ferm. Şoferul făcea spume la gură. Nu cred că vedea drumul de furios ce era. Şi încă nu ieşiserăm din codri.

Dezavantajul pentru atei în astfel de situaţii e că nu ştii cui să te rogi, deşi tare simţi nevoia. Cine să-ţi facă dreptate? Suntem umili şi neputincioşi, la cheremul unui şofer descreierat. Băiatul care se certase rău cu şoferul, şi-a pus chitara pe umăr şi i-a cerut autoritar să oprească maşina. A trântit uşa şi a rămas cu chitara în câmp, iar noi ne simţirăm abandonaţi în lupta noastră cu un tiran absurd şi instabil emoţional. În scurt timp, un alt pasager cu o doamnă mai coborau din microbuz. Mai aveam şi noi vreo 20 de minute de mers şi vreo 3-4 posibile infarcte. Am scăpat cu viaţă, dar cu vreun kg în minus.

Dimineaţa tresar că am dormit mai mult decât trebuie. Lumina zilei se zgâieşte zgârcit prin crăpăturile obloanelor. Intru în baie fără să aprind lumina pentru că cel mai mult dimineaţa mă scoate din sărite lumina prea puternică. (Un bec în faţă e ca o împunsătură în ochi.) Pe geamul din tavan se scurg încet boabe de apă.

Adâncită în căldura lichidă care îmi înmoaie mintea, am sentimentul că nu pot pleca de acasă, că dacă plec, nu mă mai întorc. Că n-am să mă pot ridica de acolo, că dimineaţa asta e definitivă, că n-am nici un chef să-mi schimb tihna asta regală pe promisiunea unei zile lungi, scăldată în prea multă lumină.

Opun rezistenţă câteva minute, apoi răsucesc cheia în uşă.

*

am tras obloanele, m-am înfăşurat în pătură, mi-am mutat biroul la podea, cu toate hârţoagele, cu pixuri şi perne,
mi-am mai făcut o cafea cu lapte, am tăiat o felie din prăjitura Jujei, am desfăcut un iaurt cu căpşuni,
un ou prăjit, 2 sandvişuri cu brânză şi roşii, restul de paste cu ton de aseară,
o banană,
înghiţituri de energizant,
panică.

saturday night, 3 days away from the submission deadline. getting drunk with coffee and this song

ciudă pe verde

La colţ cu magazinul Gemenii, o bătrânică de 1 metru jumătate şi un gardian de 2 metri stau de vorbă. Numai că bătrânica se uită în sus şi are o privire rugătoare, amestecată cu smerenie. Ei, ce probleme, aud. Ţine un bucheţel de lalele de vânzare. Atâta mai are de vândut. Poate c-a fost singurul bucheţel pe care l-a putut încropi din grădina ei de 2 metri pătraţi. El îi spune ceva impasibil, cu voce coborâtă, calmă. Nu vrea scandal, dar bătrânica strică imaginea magazinului. Nu se cade. Aici vin doamne cochete, sensibile. 

Eu stau ţintuită de cealaltă parte a străzii. Mai că-mi vine să mă repăd printre maşini să-i iau buchetul, să nu mai aibă de ce sta acolo. Să meargă acasă în bucătărioara ei cu muşcate, perdeluţe bej la geam şi cu ceainicul ţiuind pe aragaz. Sper că are unde să se ducă. Dar chiar în clipa asta o doamnă cu pelerină îi întinde 10 lei, ia buchetul, spune „Spasibo” şi dispare în mulţime. 

Bătrânica împătureşte cei 10 lei, se apleacă după cele 2 genţi de la picioare. Gardianul îi supraveghează mişcările. Mi se îneacă privirea dosită de ochelarii de soare. Mi-e atât de jale încât tot verdele ăsta primăvaratic şi căldura moale din jur îmi stau în gât.

în mijloc

Momente când te opreşti. Pur şi simplu.
În mijlocul unei discuţii, în mijlocul unui speech, în mijlocul unei lecturi, în mijlocul unui exerciţiu, în mijlocul unei plimbări. Te opreşti şi simţi că nu ai nici un chef să mergi mai departe.
Fix în momentul ăsta te cuprinde teama că nu vei merge mai departe şi de consecinţele multe ce ar putea decurge din asta.
Teama că o să te laşi dominat de lehamitea asta subită şi n-o să te chinui să continui.
Teama că te vei lua în serios.

respir cum trebuie

Max Richter (H in New England) şi semiîntuneric. Semi jale şi semi bucurie. Aşa simt cum suflul dinăuntru mi se rarefiază, mi se lungeşte, mi se curăţă, palpită cu o graţie care mă elevează toată. Aşa simt că respir cum trebuie, că minutele se transformă in trăiri intense şi că întreg momentul ăsta nu trece degeaba.

[LiWei, 2003]

she says thank you and she does not care.

până duminica viitoare

Până nu uit: Dejunul meu ideal de duminică ar trebui să se întâmple pe la 10-11 şi să includă 2 felii de graham, 2 ouă fierte, măsline, brânză topită şi o roşie. Spre final, un măr verde tăiat felii cu o portocală decojită şi împărţită în 4. Asta după ce pe la 8.30 – 9 am băut o cafea fără zahăr (opţional, cu puţin lapte) la balcon în plin soare matinal de primăvară.

Pe fundal: Zoe Keating.

cei şapte ani de acasă

Îi dimineaţă, afară fulguieşte vârtos şi subterana îi pustie. Şi trece O. pe lângă un gardian păzind nostalgic un aparat de marcat bilete. Şi fără să stea prea mult pe gânduri, dar mai precis, fără să-şi dea seama, strecoară discret un salut suav de acasă: "bună ziua". Din fericire, neremarcat/neînţeles de gardianul foarte maghiar.

necuviinţe

Când tocmai conversam firesc cu scriitura lui Pamuk despre Istanbul, în autobuz au răsărit de neunde 2 doamne cu pufoaice şi au început să verifice biletele. Una din ele se postează chiar lângă mine iar eu încep să mă agit în stilu-mi caraghios. Caut în rucsac, caut în pungă, nu dau de portofel. Îmi vine să-i spun să revină în 2 minute, dar mi-am amintit că nu ştiu maghiară şi doamna pare de neînduplecat. Deja ştiu ce e în mintea ei: duduia asta care se face că citeşte şi apoi se face că nu-şi găseşte portofelul. Las' că vă ştiu eu trucurile! 

În sfârşit, după un minut de panică şi jenă, scot victorioasa portofelul. Doamna vociferează un „koszonom” şi-şi vede de treabă iar eu de carte.

***

Mai urc o treaptă pe scara rulantă din metrou şi ating fără să-mi dau seama rucsacul domnului din faţă. Domnul se întoarce circumspect şi mă priveşte sever. Pe faţa mea un zâmbet de rutină. Domnul se întoarce cu privirea tot bănuitoare şi îşi trage rucsacul mai în faţă. Ups. Gestul în sine m-a indispus. Tocmai eu să fiu bănuită, când am avut atâta de tras de pe urma necuviinţei altora de a râvni la ce nu e al lor...

Încă îmi stăruie în minte spaima instantă pe care am resimţit-o în mod repetat când căutam în geantă fără nici o şansă să găsesc ce caut. 

De atunci mă bucur de fiecare dată când pipăi portofelul în geantă.

tare, mult, toată

Eram abătute amândouă. Eu nu ştiu dacă aveam motiv sau dacă trebuia să am unul, dar era una din acele zile când tare te mai saturi de faţa ta, de privirea ta, de părul tau, de mâinile tale etc. Ne-am tolănit pe o canapea şi ne străduiam să ne convingem una pe cealaltă că e vremea de vină. Sau serotonina din sânge sau dopamina sau orice altă substanţă din organism despre care savanţii spun că asigură starea de bine. 

Li mi-a povestit că face periodic exerciţii de zâmbet în oglindă. Hahah, încep să râd prosteşte. Chiar? Cum? Îmi spune apoi că nu prea ştie cum arată când râde tare, mult, toată pe dinafară De fapt, ar vrea să se vizualizeze în momentul în care va râde tare, mult, toată, pentru că nu s-a întâmplat încă.

La masa din faţa noastră se perindă grupuri de turişti care vorbesc ba în poloneză, ba în germană, ba în italiană. Îşi beau ceaiul, înghit prăjitura, discută ceva aprins cu priviri plictisite, îşi încălzesc mâinile, apoi îşi pun mănuşile şi fularul, se ridică şi pleacă. Noi stăm de vreo două ore printre perne, înconjurate de cărţi şi foi. În tot acest răstimp abia dacă am schimbat 3 vorbe. Adevărul e că în acest interval am fost ocupată. De două ore scormonesc în minte momente + poze când am râs tare, mult, toată. Rezultatul e incert.

anti-dimineţi

Dimineţi în care totul merge încet. Îţi alegi hainele mai greu, îţi găseşti şosetele cu mai puţină îndemănare, nu-ţi dai seama dacă ţi-e foame sau nu, părul nu stă bine, apa e rece, lumina becului împunge, braţele-s de lemn, ochii împotmoliţi în ceaţă. Dimineţi când corpul nu se mai mişcă singur, când uiţi algoritmul pentru rutina matinală, când totul se face cu mai mult efort. Când inevitabil întârzii şi nu ai nici o tresărire.

eyes benignly closed

carieră

A-ţi dori mai mult, a-ţi face planuri mari când te simţi mic, vulnerabil şi neputincios, e ca o formă de trufie, un efort pervers de a-ţi transcende limitele (percepute) pentru a tinde către ceva ce (crezi că) nu meriţi.

Tupeul maximal, impostura dezumanizantă, iată ideologia zilelor de azi.

leru-i ler sau cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

În gara din Cluj cântă Vivaldi. Nu-s bilete la Iaşi. Fără loc. E vacanţă, îmi spune apăsat doamna de la ghişeu. Cum fără loc, în picioare? Pe hol? Toată noaptea? Super. Sfârşitul lumii anunţat demult de mayaşi mi se prefigurează acum cu oareşice certitudine. 

Nici un scaun liber în sala de aşteptare. Mai mult muncitorime, proletariat obidit. Lume care aşteaptă să treacă timpul. Cumva. Mă plimb cu rucsacul greu de colo colo ca un om fără căpătâi. Mă reazem de perete şi mănânc unul din cele 6 sandvişuri pregătite din Budapesta. Fără poftă dar cu năduf de om pribeag. Se anunţă trenul de Bistriţa şi se eliberează vreun sfert de sală. Mă trântesc pe 2 scaune cu tot cu rucsac şi scot punga de alune. Un brăduţ simpatic. Plus imagini fără sunet la un ecran suspendat. În schimb glasul lui Hruşcă inundă duios sala. Mesia, chip luminos. Doi turmentaţi se aşază în faţa mea. Tot spre Iaşi. Vom fi tovarăşi de culoar. Toţi aştia de aici mergem la Iaşi. O să fie vesel. 

Cum stau supărată pe toată lumea, dar mai ales pe mine, un nene în uniformă roşie vine spre mine cu o privire cam severă. Mi se pare o glumă, aşa că nu reacţionez. Dintre atâţia beţivi, tocmai felul în care stau eu pe scaun l-a deranjat. Sunt atât de obosită încât, dacă tot e anunţat sfârşitul lumii pentru seara asta, prefer să-l prind cu picioarele aşezate turceşte în gara din Cluj cu un nene în uniformă roşie privindu-mă sever. După ce am emis hotărârea asta cu validitate internă, dumnealui îmi aruncă fioros: Stai pe scaun ca toată lumea, că dacă nu, te dau afară. Mă prăpădesc de ruşine şi nu-mi vine să cred. Beţivii schimbă priviri mândre, apoi se simt îndreptăţiţi să intre în vorbă. Suveranul roşu se mai plimbă încă o dată ameninţător prin zonă, de aceea un camarad m-avertizează complice: „Vezi că vine iar!” Duhneşte a vin stricat dres cu usturoi. 19.50. Încă o oră jumate. Hruşcă. Unu' doarme pe spate cu gura deschisă. Mă tem c-o să-i intre luminiţele toate şi cântecele de Crăciun direct pe gât.

- Murim în seara asta, fraţilor.

- Hehe, azi e 21 sau mâine?

- Tu n-ai murit, mă?

- O fo' sfârşitul lumii...
- Sfârşitul lumii s-o amânat, adaugă altul împăciuitor.

- La Iaş' mergeţi? Zăpadă mare la voi. Îi ninge p-ăia din Moldova de-i îngroapă.

- ...Acasă-n Huşi nu-i de lucru, o dat firma faliment. Am găsit aicea, lucrez de 6 ani. Am cazare, mâncare, ţigări şi 15 milioane. Nuş, poate câştigă alţii mai bine, parlamentari,...Nu-i lucru uşor, încărcăm buştenii manual, nu avem macara, dacă mi se blochează tractorul, nimenu nu m-ajută, trebuie să mă dau jos să trag de cablu, acum câţiva ani nu ştiam să pornesc nici maşina. Nu ştiam. Îi greu, până ajungi. Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am luat maşină, am motocicletă. Am telefon mişto.

Îl scoate. Mâinile-s muncite, butucănoase. Un băietan mărunţel într-o geacă de piele cu umeri largi. Tuns periuţă cu câteva fire lăsate în faţă, unse cu gel. Pe după urechi şi-a tras 2 dungi albe.

- Hristoşelu' mamii voastre. Bă, tu vrei să te sudui? Adu o bere, serios.

- De care? La 7 lei?

- Nu ştiu, mai ieftină. Hai, Costică, hai du-te.

Costică vine cu berea. Însetatul se repede s-o desfacă dar o varsă pe jumătate pe jos. Te vede camera, 5 milioane amenda, îi zice blând un camarad. 

- Trăiască moldovenii, vociferează altul. Şi ardelenii, adaugă după câteva secunde.

Două doamne cumsecade conversează.

- Cât e la voi săpunul? Ăsta...do-vee.

- Patru lei.

- Înseamnă că aici e scump.

- Cât e?

- Patru lei douăzeci.

Cealaltă strânge din umeri.

- ...Adevăru-i că...iei d-ăsta ieftin şi miroase într-o primă fază, apoi după 2-3 spălări se duce. Dar aşa, am luat Dove de la Lidl şi are un miroooos...

- Murim în seara asta, un alt turmentat cu voce sonoră ne mai aminteşte o dată la toţi.

Un altul face eforturi să articuleze răspicat o rugăminte: Ţi-am spus să mă laşi să dorm li-şti-nit!

- Hai naşule, sărbători fericite!

Şi leru-i ler, adaug eu în gând. În lumina asta chioară mă simt fix ca într-un tablou de Bosch. 
Mai stau 5 minute şi plec.

adormiri

Mi-am amintit de textul ăsta vechi de 5 ani. Îl reiterez ca pe o amintire duioasă.

***

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.

Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.

Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat. Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.

De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.

Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca pe o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva şi să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

this paper is an effort to...
this paper is an effort.

toata ziua (te chinui să) îţi porţi capul pe umeri, până spre spre seară, când îţi vine să-l laşi să se rostogolească dracului.

While Zs is playing piano in the other room, I am standing timidly on my tip toes, daring to fancy myself as a kitchen ballerina.

***

Dimineaţă legănată în metrou sub ţiuit de şine. Alături de mine o tânără (nevastă?) întoarce pe toate părţile o revistă de decoraţiuni şi aranjamente florale cu o curiozitate alertă care mă adoarme şi mai tare. O altă tânără (scheletică) se ţine cu chiu cu vai de bară. Mă uit cu furie molcomă la picioarele ei foarte drepte strânse bine în tights. Genele bine izolate cu rimel. Frumos. Părul bălai i se revarsă de sub o căciuliţă albă. Are 5 degete la o mână şi 4 inele. Un băieţel cu un rucsac în spate cât jumătate din înălţimea lui stă cu fruntea lipită de sticla uşii,  încercând să desluşească ceva din bezna fulgurantă de dincolo. Altă doamnă cu sprâncene negre şi păr alb are desenată pe buze o inimă roşie. 

Eu am un fir argintiu ascuns în breton şi cursuri de la 9 la 5.

Dragă Cri,

După ce am vorbit despre tine cu o persoană pe care o ştiam de 1,5 minute (rememorare subită prilejuită doar de faptul că tipul fusese voluntar în partea ta de lume), şiruri de întâmplări şi imagini mi s-au îmbulzit deodată în minte. 

Nu am ştiut să le ordonez foarte bine. Ţi le înşir aici, total imprecis şi anticronologic. Listă deschisă. 

• “Şubele” şi vinul fiert cu felii de măr şi coji de portocală şi ceaiurile de soi şi “bucuriile” de tot felul din Lujerului;
• Borcanul cu ciorbă de fasole şi tarhon purtat din Lujerului până în Romană, pitit sub un scaun în Aquarium, apoi legănat într-o pungă de carton până în Băneasa. L-am înghiţit lacom în trei cu N. şi C. după vreo patru ore de preumblat;
• Şi vai, găleţile cu aripioare de la KFC cu genialul sos de usturoi, mâncare bună şi proastă, dar mai ales, bună,
• Ceaiurile cu lumânărele, cu Petru şi Paolo;
• Vinul roşu şi ciorba în pâine şi ceapa iute aşezată alături în pivniţa din Sibiu, piscina rece din Hunedoara, nocturnele corviniene;
• Cafeaua şi cărţile poştale din Atrium, spatele uriaş care cânta la pian sonate melancolice şi lămpi luminând cald asfaltul;
• Feliile de pizza la 2 lei devorate pe peluza din faţa catedralei din Cluj, micul dejun de pe terasa foarte selectă cu vedere spre lac, apoi când ai coborât galbenă dintr-un taxi galben într-o duminică clujeană. Etc, etc.

În fine,

• seara de dinainte, cu bagaje, ploaie măruntă, bucurii de peste Prut, Bogdan, colegi şi prof. Şi taxiul matinal alunecând pe străzile ude dintr-un Bucureşti posac, aeroportul, cafeaua foarte dulce şi eşarfele şi cartea lui Vintilă şi neliniştea de dinainte.

Măi, tu măi, îţi zâmbesc duios din partea asta de lume.

Să nu uit, Mazel Tov.

‎"The soul that sees beauty may sometimes walk alone." (Goethe)

my fair lady,

beauty is kind and gentle, 

as they say.

when times are tough,

only a can of tuna can satisfy my soul.

Sunday round-up

Rocky shores of Margaret Island, warm colours, sun saturated air. Barefoot walking on the wet grass, getting extremely filthy feet. Cheese langos: huge, oily, satiable. 

Shyly sneaked into the Music Academy and peered at the Spanish students playing piano in the basement. They were kind enough to let us listen, happy that we are not professionals to judge them harshly. Once we got into the well insulated room, the sound roared powerfully and everyone was solemn and dignified. Because of Franz Liszt and his melancholic rhapsody.
Then the roof terrace and the loud electronic music. The guy who passed by shrugging his shoulders whistling weird sounds. The hundreds of stickers on the walls.

Hot wine up in the fortress on the peak of Buda hills, greenness hidden in the dark depths, twinkling lights across the valley, and Danube, oh, Danube.

since

since we last saw each other I drank an entire jar of coffee and my hair has grown 0.15 inches.

elegie

dorul ca un ţipăt. 

tihnit şi ascuţit. 

dens câteodată ca ceaţa unei dimineţi de octombrie.

lin.

luni, prima oră

Uşa masivă de la lift se deshide cu un clinchet şi mă văd la etajul 4 de pe Zrinyi. Holul miroase puternic a cafea, afară plouă şi lumina de dinăuntru e densă şi caldă. Şi uşa de la clasă e deschisă. N-am întârziat, adicătelea. 

Dar jubilez nu din cauza asta, ci pentru că am un subit sentiment că am ajuns acasă, e cald şi bine şi începe o nouă săptămână de cursuri şi colegialitate studenţească. Mă simt ogoită, da. 

Definiţia online-ului? "Singur. Nicăieri de singur." (de la Noica cetire, da)

Zsuzsa

Zsuzsa mi-a arătat o înregistrare cu ea. Primul ei dvd, de fapt. Pe copertă era scris mare numele ei. Puţin mai jos figurau Beethoven, Chopin si Debussy. Chopin îi place cel mai mult. 

Zsuzsa din înregistrare era singură cu un pian imens în faţă şi avea privirea pierdută, deznădăjduită parcă. Apoi tot corpul ei a început spasmodic să joace, spatele îi se îndoia fix în două, degetele ferme alergau frumos în toate părţile. Nu o mai recunoşteam. Mă ruga să nu râd. Cum să râd? 

- Concentrează-te pe sunete, nu te uita cum cânt, şoptea ea rugător de la spate.

Dada, dar pentru mine corpul ei exprima toată muzica pe care ea voia s-o cânte, toată simfonia lui Beethoven compusă acum din degete, privire şi spate vălurit.

- Dar e frumos. Frumos! încercam să-i spun.

- Nu-i frumos, a conchis ea cu îndârjire.

Nu-i bun pixul. Scrie greoi şi nu-l pot ţine comod în mână. Mă-ntind după geantă. 3 pixuri. Ok. Ts...s-a răcit ceaiul. Îl mai pun un minut la microunde. Peste un minut e prea fierbinte. Şosete. Nu astea maro, le vreau pe alea moi. Îmi amintesc că le-am rătăcit pe sub plapumă azi noapte. Aha, found. Foi. Din alea reciclate, scriu mai bine pe ele. Johann Johannson. Să-l opresc sau să-l las să se tânguie? Mă aşez la masă sau stau turceşte în pat cu toate cele în jurul meu? Sortez foile pe cursuri. O grămadă. Dar înainte de a mă apuca să scriu/citesc, ar fi bine să-mi verific mail-urile. Şi facebook-ul. Un mesaj. Îl citesc, cannot help myself. 

În juma' de oră trebuie să ies, la naiba. Marx, slăvite-aş. Şi nu am trecut de primele 2 rânduri.

vecini buni

Marşau solemn pe stradă cu vioară, clarinet şi violoncel. De cum i-am auzit, m-am năpustit după aparatul foto. M-au surprins de-ndată, m-au salutat prieteneşte şi mi-au făcut semn să mă alătur. Vreo trei case mai încolo, pe strada Kossuth Lajos se aduceau mese, se pregătea focul pentru cazane, se tăia cozonac şi se turna vin în pahare. Începea „festivalul vecinilor buni” (aşa l-am întitulat eu). 

odin, dva tri!

Nu ne înţelegeam, carevasăzică. Ea în maghiară, eu în engleză, ea în maghiară, eu în germană, ea în maghiară, eu în rusă, ea în maghiară, eu...pe silent mode. Măcar îi plăcea să-mi povestească chestii. Şi să-mi deseneze scheme, rute de traseu şi preţuri în agenda mea nou-nouţă de la ceu. Chiar pe pagina unde trebuia să-mi scriu orarul pentru primul trimestru. Dar nu puteam să disting barem un cuvânt. Nimic care să semene cu vreo vocabulă din limbile cu care am avut de-a face. O amalgamare de tonalităţi strigate, cam dezagreabile. Îmi zâmbea din când în când. Eu oricum eram cu gura lăţită într-un rictus tâmpit. Avusesem un flash că generaţiile mai în vârstă au învăţat rusă pe vremuri, că au avut-o şi ei ca disciplină obligatorie în şcoală. Aşa că încerc s-o abordez în rusă. Băbuţa mea se iluminează instant (şi eu tot) şi recită dintr-o răsuflare: odin, dva, tri. Barâşnea. Eu, domniţă, fiică de boier. În discuţie cu matroana de la care vreau să închiriez o cameră. Mai încolo, toată discuţia a stat inevitabil sub semnul celor trei cifre din numărătoarea rusească. Măcar acum puteam să disting ceva cunoscut. Şi să mă instanţiez într-o „barâşnea” alolingvă.

Când să plec, mi-a făcut semn să aştept. Peste câteva minute mi-a întins un strugure alb imens proaspăt luat de sub jetul de apă.

pe rafturi

Iau bob cu bob dintr-un strugure şi îmi cuminţesc încet respiraţia. Mi-e dor şi mi-e ciudă că sunt lipsită de ce e “al meu”, de tot ce am concentrat în cuvântul “acasă”. Îmi doresc un bol micuţ pe care să-l aşez aproape de mine, prin care să trag cu ochiul de fiecare dată când nu-mi ajunge aer să respir în acest “nou acasă”. Să-i văd pe fiecare pentru câteva secunde şi apoi să-mi caut şi eu de treabă. Deocamdată îmi aşez acest “nou acasă” pe rafturi.

Din vacarmul de voci îl auzeam ieri pe O. spunând calm că şi-a luat rămas bun de la mama lui pentru totdeauna. Că la despărţire ai lui îl rugau frumos să-i fie bine şi să nu se mai întoarcă în Iran, that wretched country. Dar o să se întoarcă. They would probably get me arrested, mai spunea calm, dar nu ar fi pentru prima dată. Autorităţile de acolo ştiu sigur că Soros ar fi finanţat revoluţiile de catifea din Europa de Est, de aceea nici un cetăţean iranian nu trebuie să intre în contact cu acest duşman naţional, darămite să înveţe la o universitate fondată tot pe banii lui. 

S. e a doua oară când bea alcool şi spune că nu e chiar aşa rău cum se spune. It rather makes you feel relaxed. Are 2 fraţi şi 2 surori acasă în Pakistan. La plecare mătuşile se certau între ele că S. trebuie să se mărite şi să stea liniştită acasă. I want this to be my decision, not theirs, spunea S. încurcată. Ar vrea să le spună că nu se mai roagă demult, dar nu te poţi lăsa aşa uşor de islam, e un act de trădare care se pedepseşte cu moartea. Orice trădare e fatală. La fel cum orice soţie suspectată de bărbatul ei de adulter care nu poate aduce 4 martori în favoarea ei e ucisă cu pietre. Just like that, ca în filme („The Stoning of Soraya M.”)
E. ne povestea despre cele 2 săptămâni de război din Abhazia când era în vacanţă la bunica ei, gloanţele şuierau din toate părţile şi ea stătea culcată în maşină. Despre alfabetul georgian din secolul 4 si despre poetul lor naţional din secolul 12 când românii nici nu se înfiinţaseră ca stat. Lui V. îi place să se declare marxist pentru că s-a săturat de anticomuniştii din Ucraina şi de xenofobismul lor. Oponentul lui ideatic, Nietzsche, un alt coleg, vorbeşte tare şi se încurcă în cuvinte. Operaţional, ar fi trebuit să separi hărmălaia de glasuri în două, în Nietzsche şi în Islam. Sau să fugi să te prinzi în trenul pinguinilor pe ritmuri tradiţional-ungureşti. Cam transilvăneşti, zicea un coleg român.  Americanii râdeau în grup. Cred că de la un cântec.

child of God

Deak Ter was packed with busy people swarming back and forth. I was sitting quietly on a bench browsing through a handbook. I felt him approaching and looked up. Some mumble jumble in Hungarian followed. He soon understood I didn’t get a word but at least he wanted to shake hands before leaving. And address me a few more words.

- Oh English! I can speak English. I am unemployed. My wife…she…is also unemployed. I want to give you this (a colorful magazine) but it is in Hungarian of course. God Bless You! You’re not a Christian? Never mind. You know, I was atheist. My father was a communist. Now I am born again. Physically I am 50 but spiritually I am 9 years old. I am a child. The child of God. God bless you ‘cause I believe in God. You have to feel God inwardly ‘cause God is a spirit. People want to meet him like…a man, but they can’t meet him. I can feel the Holy Spirit ‘cause it is here among us. If you want, you believe in it. If you want.

How many insane people you know? 

- You mean crazy?, I inquire. 

- Yees, how many?

- I don’t know any.

- There are demons, you know. Many demons. They look for bodies everywhere with their perverse ideas. They need bodies ‘cause they are spirits.

- I will be aware of that, I reply as politely as I can.

- God bless you. 

And then we shook hands again. Possibly for the seventh time. Two Arab guys standing nearby probably listening to our conversation burst out laughing as soon as he went away.

podul de flori, podul de sticlă

La Consulatul României din Bălţi, o femeie se codeşte la ghişeul pentru vize. Doamna de după sticlă vorbeşte alert şi răspicat în microfon. Femeia îşi găseşte greu cuvintele:

-          - Mă scuzaţi, eu de la Podu' de Flori nu am mai fost în România...

băiet de treabă

- Tu pe mine dac-ai să mă asculţi, o să ai noroc în viaţă. Badi-tu Andriuşa nu m-o ascultat, s-o legat cu băieţii ceia răi şi amu n-are o pleaşă. Dar a lui Cihai d-amu kvartiră cu 4 camere şi-a luat în Chişinău. Mămica o să lucreze din noapte-n noapte şi toate celea o să-ţi cumpere. Tu ai să te duci în Teleneşti să-nveţi de tractorist şi de şofer totodată. Mămica o să plătească şcoala. Tot ce-o să trebuiască, mămica o să-ţi cumpere. Numai cu o condiţie. Să nu şezi în Teleneşti, să vii acasă. Faci lecţiile şi vii acasă ca un băiet de treabă. Badi-tu s-o luat cu băieţii ceia răi şi s-o stricat. Da' ţie mămica o să-ţi cumpere tractor, să-l ai al tău. De arat, de semănat, de cultivat, toamna este mult de lucru şi o să ai capica ta. Eu am să mă duc la Moscova, o să strâng bani şi mămica o să-ţi cumpere tractor. Numai că oleacă mai târziu. Tu ai să lucrezi, ai să ai capica ta, o să rămâi în casa noastră la sat...La oraş nu vrei să te duci, nu-ţi place, aşa-i?

Băiatul dă din cap că nu. Mama asigurată continuă:

- Ai să-nveţi trei ani de tractorist. Tu să-nveţi de toate celea.

-         - Mam', d-apoi am să ţin minte atâtea?

-       - Ai să ţii minte, că ele toate se leagă, adaugă ea repede împăciuitoare. Şi maşină mămica o să-ţi cumpere. Tu numai să mă asculţi pe mine, să faci cum te sfătuiesc eu. Mămica toate celea o să facă. O să muncesc din noapte în noapte. Eu vreu ca tu să fii băiet de treabă.

b   Abia desluşesc drumul pe întuneric. Un indicator arată 19 km până la Orhei. Verific ora le telefon şi luminiţele tastelor radiază instant. Mama se apleacă spre băiat:

      - O să-ţi las ţie telefonul când mă duc. O să ţi-l încarc şi o să ţi-l dau ţie. Eu ce să fac cu dânsul la Moscova? Să-l pierd?

      Băiatului îi e somn. Mama bate ritmic din degete pe genunchiul lui stâng. 

before breakfast

din Alice: I used to believe in 6 impossible things every day before breakfast.

la nuvola olga

ieşi, soare, ieşi!

că ţi-oi da cireşi.

atunci mi-a stat inima-n loc

morning glory

[piazza San Stefano]

Dimineţi tihnite de duminică. Clopotele de la catedrală bat în surdină, bolognesii se zgâiesc la soare şi îşi sorb fără grabă esspreso-ul. Se mai aude acordeonul şi vioara unor muzicanţi ambulanţi. Îs de-ai noştri. Şlagăre cunoscute: "Dunărea albastră", "Pe lângă plopii fără soţ", câteodată “Linu-i lin şi iarăşi lin”. Mă iţesc la geam. Mă reperează de-ndată. Răspund la salut în română.

- Hai să-ţ' cânt ceva frumos, domnişorică!

Printre altele, doi bătrâni intră în blocul de vis-a-vis. Vor fi fost la liturghie. Domnul îşi ţine de mână doamna. 

precum în cer, aşa şi pe pământ

trecute vieţi de doamne şi domniţe

tiki nu le-a văzut niciodată prin tikilandia. nu-s de acolo, lucru sigur.

teiul miroase a vară. sau invers?

dogoare

molto gentile

O iau printre clădirile roşiatice pe străduţele înguste, printre măsuţe aşezate alandala. Miroase a piatră. Aud paşi în spate şi mă feresc. Grazie, lei e molto gentile. Lumea zâmbeşte. Fără pricină, parcă.

Îl vezi? vârful e tot acolo? în orice parte a oraşului nu m-aş afla, nu trebuie să cer indicaţii în italiana mea englezească. Ştiu unde trebuie să ajung. Din orice punct se vede vârful. Acolo e. Ştiu cât mai am de mers; mă pot aventura pe orice străduţă anonimă, pot schimba traseul oricând. Când nu mai pot de oboseală şi vreau acasă, vin spre vârful turnului.