Nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător

- Parlez-vous français?

Un vlăjgan cu gura cascată se apleacă spre mine în autobuz.

Fac din cap că nu. Mă mai întreabă o dată. Mai zice ceva de nas, de ochi, de Bordeaux, city, village, apoi mă mai întreabă o dată, sigur nu sunt franţuzoaică? Aşa i se pare.

- No, I don't speak French, încerc eu în engleză.

- ooo, ingliş, nooo! mi? no!

Apoi mai povesteşte ceva în franceză. De cum am urcat în autobuz şi-a zis că sunt o franţuzoaică cu care o să poată conversa puţin în franceză. Domnul de la uşă râdea înfundat. Şi mie îmi vine să râd.

- Vous anglais?

- No, I am Romanian.

Stupoare.

- Aaaaa..., păi de ce nu spuneţi? N-arătaţi, să ştiţi. Eu am fost în Franţa, am..., dar asta nu contează, am cunoscut o fată, avea nasul...şi chiar nu sunteţi franţuzoaică? Eu mi-am zis, sigur e din Franţa...

- ...

- Că tot stăm aici şi facem conversaţie...Mie îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu merg în Herestrău. Să mă plimb. Stau în Vitan. Şi dacă o luăm indirect sau direct, sunt Săgetător (pauză de câteva secunde) Şi cu asta am spus totul (iar pauză), că ştiti cum sunt săgetătorii...mai mult cu gândirea, filosofia...Dacă doriţi să-mi expun punctul de vedere, noi avem doar amintiri frumoase, numai amintiri frumoase. Cele urâte se şterg. Aşa e. Sunt doar curios, mergeţi prin cluburi, baruri, prin Bucureşti?

- Trebuie să coborâţi, am ajuns la Aviatorilor.

- Aici e Televiziunea? Am Vodafone-ul în spate? Mai am o staţie...

- ...

Urmează apoi un interval în care a încercat să-şi facă mai clară viziunea despre lume. Cum e cu gândirea. Cu memoria şi cu sufletul. Ar fi vrut să zică suferinţă, dar nu vrea să atragă atenţia.

- Aici e Herestrăul.

- Aa, sigur? Mai merg o staţie.

Cel mai probabil privirea mea n-a fost prea încurajatoare aşa că se aruncă spre ieşire strigând de afară că i-a părut bine.

- Şi mie, dar nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător.

Când mergem acasă?

Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.

Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:

- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.

Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:

- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.

Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.

- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.

- Da, puile, bravo, eşti cuminte.

- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.

- Sărut mâna, ştiu că deranjez…

- Maaaami, când mergem acasă???

- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.

- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.

O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.

- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?

Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.

- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….

- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.

- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.

În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.

Singurătăţi

Krista mi-a povestit un lucru cutremurător. Mă hâţânam în stilu-mi pe fotoliul bej în timp ce ea de la spate îmi înseria întâmplări de tot felul din ultima vreme. Auzise de la o colegă despre un nou serviciu de video chat. Nu, nu din acela cu fantasmagorii pentru adulţi. Ci unul în care plăteşti pe cineva să te întrebe cum ţi-a fost ziua, ce ai făcut la serviciu, cum te mai împaci cu colegii de birou, cum te mai simţi, dacă a fost bună mâncarea de la prânz etc. M-am oprit din hâţânat şi am tăcut amândouă ceva timp. Până s-a răcit ceaiul.

***

Ne hlizeam împiedicându-ne de oboseală prin pasajul universităţii. O doamnă bine ne taie calea. Îşi cere scuze că ne opreşte din drum, dar are o rugăminte. Îmi dau năvală în minte tot soiul de experienţe pe care le-am avut cu oameni care mă opresc din drum ca să mă roage ceva. Mai să îi zâmbim amabil şi să ne vedem de drum. Vrea la toaletă! Ok, şi? Are o căţeluşă pe care nu vrea s-o ia cu ea că e mizerie înăuntru. Dacă nu ne grăbim tare, ne roagă s-o ţinem de lesă câteva minute. Suntem fete serioase, aşa i se pare. Ezit. Parcă n-aş vrea s-ajung acasă cu gângania aia patrupedă. Dar vă întoarceţi? întreb timid. Cum să nu? Doar e copilul meu!!! Consimţim, carevasăzică. Căţeluşa a început instantaneu să dea semne de nelinişte. M-aplec înduioşată şi încerc s-o mângâi, doar că era tot mai clar că respingea orice gest străin de afecţiune. Se mişca de colo-colo cu ochi speriaţi şi schelălăia jalnic ca un copil rămas singur pe lume. Când şi-a zărit iar stăpâna, i se zburlise blana de bucurie, ţopăia smintită şi sărea în 2 labe în timp ce doamna nu mai ştia cum să ne mulţumească că am avut grijă de „copilul” ei.

Lacrimosa

Tiki a izbucnit în plâns în timp ce se legăna pe scaun. Convulsiv şi cu faţa schimonosită. A avut pentru o clipă imaginea ei cu chipul deformat şi i s-a făcut şi mai tare milă de ea. O zână slută nu-şi are locul nici într-un basm. Dar continua să bocească şi, momentan, asta îi ocupa tot timpul. Nu era loc de nici o articulaţie verbală coerentă. Îşi mozolea faţa în pumn, în timp ce perdeaua lichidă devenea tot ma apăsătoare peste ochi. Dar tot mai cumplită i se părea perdeaua lichidă neaşteptat de densă prin care a trebuit să treacă azi cu gluga trasă şi cu ochii închişi. Iarna nu-i ca vara, vorba unui înţelept.

Sankt Petersburg: pe dinăuntru

Eram mulţi şi gălăgioşi. Ne opriserăm buluc în centrul parcului şi ne consfătuiam ce să facem cu multele pachete de prânz care ne incomodau în escapada noastră fugitivă prin Petersburg. Am hotărât, fireşte, să le oferim cuiva care s-ar bucura de ele. Am identificat un personaj care se încadra parţial în profilul căutat. Era la câteva bănci distanţă, picior peste picior, cu barbă de intelectual şi degete de pianist. Un erou dostoievskian în carne şi oase. Umil şi necăjit, vorba unui titlu de carte. Unul dintre noi i-a postat pachetele în faţă fără să stea prea mult de vorbă cu el, fără să-i ceară acordul, vorba vine. Noi îi observam de la mică distanţă şi chichoteam la efectul unei scene luate parcă de prin cărţi în care un om sărac şi flămând ridică ochii din reverie şi vede în faţa lui mană cerească. Ne pregăteam să plecăm când am auzit în spatele nostru o voce sonoră spunându-ne în limba lui Dostoievski: „Mă iertaţi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă am suficienţi bani, dar aş vrea să plătesc...” Şi o mână întinsă către noi oferindu-ne toate monedele pe care le putea încăpea buzunarul unui personaj sărac din cărţile lui Dostoievski.
Mi se tăiase respiraţia şi mi se făcuse - în mod insuportabil - ruşine. Acea melodioasă invocare „pentru numele lui Dumnezeu” ce a însoţit acest gest mi-a ascuţit tot suflul pe dinăuntru.

Nicăieri de singur

Frig afară. Aştept „rutiera”. Nu rabd în picioare şi mă aşez nepăsătoare pe un prag. După minute bune de derulat imagini fără legătură în minte, mă bucuram că avusesem ideea asta. Aşteptarea aşezată e mai puţin nerăbdătoare ca aceea verticală. În sfârşit mă văd înăuntru. Îi remarc privirea curioasă, parcă ar încuviinţa ceva. Observ şi locul liber de alături şi înţeleg că e o invitaţie. Mă aşez şi îmi trag mânecile.
- De ce te-ai aşezat?
Mintea mi se încurcă. Cum adică. Că e liber. Apart from the thought that you seemingly invited me to sit down. Apoi îmi aduc aminte de aşteptarea mea "aşezată"şi dau să articulez un răspuns.
„Eram obosită”. Not convincing, perhaps.
- Ţi-e frig, aşa-i? Confirm amuzată.
Îl văd că se chinuie să-şi scoată braţele dintr-un hanorac galben. O, nu. Mi-e greu să cred intenţia ce se anunţă. De asta nici nu îndrăznesc să-l întreb ce face. Poate i s-a făcut cald exact când m-am ghemuit eu pe scaun cu mânecile trase dintr-un afară autumnal niţel cam geros. Reuşeşte cu ceva efort. Îmi întinde haina încă caldă. I am puzzled. Refuz cât de politicos pot. Îmi trecuse şi frigul. Dar insista cu atâta sinceritate, încât am crezut că îi fac o favoare acceptând - vreo 10 minute cât avea să dureze călătoria - haina pe umeri.
Timpul se întinde jenant, eu deliberam în minte cum să detemin momentul precis când îi voi returna haina mulţumindu-i frumos pentru gestul surpriza.
- Aşa-i că nu te aşteptai?
- ...
- Ai crezut că am gând rău. Că cine ştie ce am în minte. În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni. Aşa-i lumea...
Întristat parcă încă o dată de constatarea asta, scotoceşte în rucsacul plin cu cărţi şi scoate un mic carneţel negru. Am văzut că începe să scrie încet ceva, ridicând des capul.
Şi iar mă copleşeşte sentimentul acela de milă şi empatie faţă de oamenii singuri. Nicăieri de singuri, cum zice Noica.

În autobuz, un băieţel de vreo 5 ani îi prezenta mamei de alături în detalii tot ce vedea de la geam. La un moment dat, exclamă arătând cu degetul către cel mai recent mall al Bucureştiului.
- Aaa, magazinul nostru!
- Toate magazinele sunt ale noastre. Ei, ce să facem, oftează mama.

-Şi te rog să nu mai ţipi la mine, da? Adică poţi să ţipi, dar nu când sunt în autobuz.

Parcă – Linia Soarelui

Parcă eram într-o zonă muntoasă şi la un moment dat ne-am apropiat de un munte care era neted ca o stâncă nu foarte înalt şi eu m-am întrebat cum oare se urcă oamenii pe muntele ăsta, că nu poţi nicidecum, luneci la vale şi tu, evident, foarte entuziamată ai zis hai să încercăm. Eu nu am apucat să-ţi spun că nu trebuie să încerci că e periculos când te-am şi văzut sus. În momentul ăsta, tu lin, e adevărat, ca şi cum ar zbura o pasăre, te-ai prăbuşit într-o prăpastie. Eu am închis ochii de teamă, dar fugeam la vale să văd ce s-a-ntâmplat cu tine şi tu erai nevătămată. Lucru de mirare, alături de tine era un om din părţile astea nordice, siberiene, arăta ca eschimoşii şi-mi zice: Nu trebuia să-ţi faci griji că eu am ştiut că nu va păţi ceva rău. De cum am văzut că a început să cadă, am urmărit poziţia soarelului şi am ştiut că va fi bine.

întreabă-l pe Gugl

-Zi-i, Guriţă! Ce e?...La română? Şi nu poţi să completezi întrebările din text? (...) Păi uită-te pe internet. Intră pe gugl. Scrie cine sunt cei mai buni prieteni ai lui Pinocchio şi vezi ce-ţi dă. Te pupă mama. Pa, pa, iubire.

Deshidratare cu Ice Tea Lemon

Autocar Salonic spre Bucureşti. Căldură mare şi suflete multe la un loc. În principal, muncitori români care se întorc acasă. Un grup de cucoane. Una dintre ele e mai dichisită şi are un aer de emancipare în ea. Vădit desenată pe faţă, părul nenatural de blond. Răsuflăm aer răcoros de noapte în timpul unui popas la un restaurant la care staţionează frecvent autocarele în drum spre România. Damele s-au instalat ciucure în jurul unei mese. Notabila blondă vociferează prima:
- You ai Ice Tea Lemon?
Chelneriţa strânge meniurile de pe masa doamnelor şi pe un ton total inexpresiv, i se adresează înapoi:
- Pe româneşte, vă rog.
După ce au rămas iar în intimitate circulară, şefa de grup explică:
- Trebuie...la deshidratare.

texte bine scrise

Mă deprimă gândul că e atâta de citit, că mereu va exista restul tentant, că mereu o lectură va fi întinată de ceea ce nu ai citit încă, de armata livrescă cu care nu te-ai luptat şi, ah, cât te întărâtă această insuficienţă, acest deliciu mereu parţial. Ca şi şi cum te-ai mai lua la harţă cu un alt text bine scris.

<>

Şi m-am făcut frumoasă, mi-am îndreptat părul, mi-am rimelat ochii, mi-am verificat privirea dacă-i tot tristă şi aşa era, apoi mi-am strâns înciudată părul care stătea frustrant de perfect, m-am spălat pe faţă şi pe dinţi şi aşa cu suflul ăla diferit în gură m-am culcat, am tras plapuma peste mine şi l-am urât.
Pentru că în tot acest răstimp eu am fost frumoasă pentru un altul.

directive

Îţi lipeşti palma de masă ca să îţi domoleşti fierbinţeala din piele. Behave, nu căsca, nu te scobi în nas, stai dreaptă. Scutură-te de privirea aia tâmpă, inexpresivă, de animal fără suflu, aproape de leşin. Nu te agita, fii conformă. Nu contrasta înmărmurirea, ogoieşte-te, da, îmblânzeşte-te.

copilul de aluat

Parcă buni adusese pe lume un copil pocit, un bot de aluat diform ce trebuia cumva modelat. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Cand l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!” Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare înauntru.

Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.

despre morţi, numai de viaţă

În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.

şi un fel de post-scriptum:

Soon this space will be too small /And I'll go outside/I'll put my foot/On the living road/And be carried from here/To the heart of the world

Soon this space will be too small /And I'll laugh so hard

grădina cu flori a lui Dumnezeu

Drăguţa mea, eu ştiu că Dumnezeu mă vede chiar acum că discut cu dumneata. Eu dacă nu vin la biserică o zi, apoi ziua asta-i irosită, mă simt prost, sufăr. Cel mai mult mă rog la sfântul Anton de Padova....el cel mai mult m-ajută. Eu sunt cu Sfântul Anton de Padova, soţul meu e cu Sfânta Fecioară... Sfânta Marie în jos, Sfânta Marie în sus. Se culcă cu ea în gând şi se trezeşte cu ea... Te uiţi la o floare, de unde atâta minunăţie, cine a creat atâta frumuseţe. Când mi-a murit băiatul de 20 de ani în accident, a dat unul cu tirul peste el...nimeni nu ne mai vorbea, toată lumea ne ocolea..eu am zis „Dacă asta-i voia ta, Doamne...” Atunci când te duci într-o grădină, pe care floare o iei.. pe cea mai frumoasă. Că poate Dumnezeu l-a luat la el că el era mai sensibil aşa, poate nu ar fi putut suporta să trăiască într-o lume ca asta, dacă i se întâmpla o nenorocire? poate Dumnezeu l-a scutit de suferinţă şi chin..

politikia şi fericirea

În dimineaţa zilei de 7 decembrie anul curent (adică ieri) la ora 8 primesc un sms de la cei de acasă cu următorul conţinut “Băsescu e preşedinte! Basarabia va fi fericită”. Încă o dată, mesajul conţinea propoziţia premonitorie “B. va fi fericită”. Carevasăzică, noi toţi cei din limitele spaţiului prutonistrean (chiar şi eu din afara lui) vom avea de acum încolo linişte sufletească şi vom inspira în piept fericirea picurată cu dărnicie de noul preşedinte.
Credeam că suntem imuni la politică, că tot bâlciul ăsta absurd e doar bâlci şi nu are treabă cu fericirea noastră. Ce dramă pentru românii din B. dacă procentele lui Geonă le depăşeau pe cele ale lui Băsescu. Peste 94 la sută dintre votanţii de peste Prut şi-au pus nădejdea în cel din urmă. Dacă ieşea Geoană, idealul cetăţeniei s-ar fi transmis probabil pe cale ereditară: iubite nepoate, măcar tu din neamul nostru să ajungi roman pe hârtie, eu am să te veghez de sus…
Deşi am pufnit ironic când am citit mesajul de acasă, mi-am adus aminte de un revelion recent. În acel an am vrut să ascultăm mesajul de felicitare al preşedintelui. Fireşte că nu pe Voronin nu l-am avut în vedere. Pe domnul cărunt şi cu vorba strâmbă l-am renegat încă de la începuturi (poate tocmai de asta atât de mulţi basarabeni îl simpatizează pe B., fiindcă noi nu am avut un preşedinte al nostru). Deci în acea seară de pomină stăteam în picioare şi ne uitam sărbătoreşti la ecranul TV, ne bucuram pentru români că intraseră în UE deşi bucuria noastră avea un gust amărui: uite că am rămas singuri în faţa ursului de la est…Îi ascultam urările de an bun şi roditor şi altele, plus mulţumiri şi sentimente de mândrie pentru toţi românii, încă nu bătuse miezul nopţii, anul vechi nu se sfârşise, noi urmăream ca la un meci de fotbal, ca la un concurs de patinaj sau de gimnastică să vedem dacă preşedintele ăsta al tuturor românilor se va gândi şi la noi…
Ştiu că e o prostie să-ţi dedici momentul dintre ani unui pariu naiv şi să ai o miză ca asta. Totuşi după ce a felicitat toată suflarea românească de pretutindeni, Băsescu ni s-a adresat şi nouă, ne-a vorbit nouă, de parcă ar fi ştiut că în spatele unui ecran o famile stă în picioare cu paharele în mână aşteptând mesajul lui de felicitare. Pariul a fost câştigat, noi am răsuflat uşuraţi cu atâta recunoştinţă, că dacă l-aş fi avut în faţă l-aş fi îmbrăţişat sau i-aş fi pupat mâna ca unui popă.
Şi acum nu pot decât să constat cât de mult s-a băgat politica în familiile noastre, mai ales pentru noi basarabenii…zicea cineva că în Basarabia e imposibil să fii apolitic.
Doamne, te chemasem ieri să vii să ne faci dreptate, că nu ne descurcăm aici singuri de capul nostru, dar nu, nu mai e nevoie, Băsescu ne va face fericiţi. Aşa cred ai mei.

preşedinţi pe jumătate

Şi când te gândeşti că jumătate dintre românii votanţi îşi vor pierde subit cheful de viaţă când vor afla rezultatele finale ale alegerilor, profund scârbiţi de noul preşedinte şi de prostia celeilalte jumătăţi. Cele două tabere nu-şi vor avea locul împreună în aceeaşi societate, nu se vor putea tolera, iar cel puţin un an de la catastrofă simpatizanţii celui insuficient ales îl vor înghimpa cu critici pe cel "majoritar" ales şi vor ofta cu supărare la fiecare ştire lugubră de la protv.

Eh, Doamne, nu mai bine să cobori dumneata pe o scăriţă de aer din înalturi şi să te aşezi stăpân pe tronul dumitale sacru chiar acilea în centrul pământului…de ce atâtea dispute, când există unul Dumnezeu, tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor şi nevăzutelor…oare nu-i aşa?

Ce mi-e şefia laică, ce mi-e împărăţia cerurilor.

tiki-landia

Orice ar fi, tiki ar avea de obiectat un singur lucru: e pur şi simplu greu să respiri o zi întreagă încontinuu ca o burtă gonflabilă.

tiki s-ar dezice cât mai degrabă de suflul acela intern inspirat în rate care îi gâdilă stomacul şi ar deveni o păpuşă simplă, neprefăcută.

În rest, tiki e o păpuşă tare cuminte, deşi în cuminţenia ei s-au aciuat multe doruri. Înăuntrul ei zbânţuie iepuri speriaţi şi vulpi polare. Cu mâinile întinse această distinsă miss îşi ogoieşte neastâmpărul, aşteptând ca mişcarea toată din corpul ei căptuşit cu cârpe să se rarefieze. Tihnită şi maiestuoasă, tiki zace răstignită în saltea şi face mototol cele mai grandioase proiecte, destramă idei minunate, sparge în ţăndări feţe de cristal care îi vor fi fost dragi odată. Când închide ochii, şterge totul din minte şi abia atunci tiki se simte mulţumită. Dintr-o aruncătură îşi poate proiecta picioarele pe perete. În poziţia asta, sângele se repede spre creier şi totul devine fierbinte, aproape de inimă, încât tiki crede că ar putea să-şi îmbrăţişeze propria lichiditate în care să se legene încet până ar adormi frumos ca o păpuşă neştiutoare ce este.