cum doarme tiki

Tiki e înciudată că nu poate sta cu faţa în sus mai mult de câteva minute. Cu bucle răsfirate pe pernă, cu mâinile drepte pe lângă corp. Exact ca un cadavru îmbălsămat scos la vedere pe un catafalc. N-ar adormi în poziţia asta în vecii vecilor. Somnul stă pe vârful nasului nehotărât parcă şi genele clipesc neliniştite. Când ei îi place să doarmă pe burtă cu obrazul afundat în pernă, cu căldura din ochi intensificându-se. Şi îi place aşa tare. Dar are un vag sentiment de necuviinţă. Pentru că în somn duduile alea din poveşti stau nemişcate, nu clipesc des din gene, nu se întorc pe o parte pe alta, nu-şi dau jos plapuma cu picioarele şi probabil nu se descalţă prin somn de ciorapi. În nici într-un caz nu-şi arunca vesta pe lângă pat. 

denuncio în barcelona

Ofiţerul de poliţie avea o înfăţişare tipic mediteraneană cu plete gri şi fruntea înaltă. Vorbea concomitent în engleză cu mine şi în italiană cu băieţii din spate. Pe hol mai erau 2 grupuri de tineri convocaţi din aceeaşi pricină la comisariatul de poliţie din Barcelona: aveau şi ei de făcut un denuncio.

L-am înjurat toată ziua. În fiecare minut. Un individ sau naiba ştie cine a pus gând necuvenit pe geanta mea de umăr şi mi-a creat o mie de necazuri. Şi mânie multă soră cu depresia. În Barcelona, într-un local public şi foarte turistic, mai precis McDonalds, şezând frumos la masă, faţă în faţă cu N. Peste 10 minute eram în genunchi uitându-mă pe sub canapele după geantă. Unde-i geanta, N? Nu-i geanta. Aparatul foto! Cardul! Telefonul!....aaaa, paşaportul! Iar??? Abia ce mă liniştisem după întâmplarea din februarie şi după un alt incident la scurt timp când am mai suprins pe cineva cu faţa smeadă interesat de fermoarul genţii mele.

În următoarele 3 ore am conversat amabil cu cel puţin 4 ofiţeri de poliţie, iar unui consilier bancar a trebuit să-i repet pe litere de două ori cum se scrie Moldova. Thank you, m’am Ko-djo-ka-rou for making this clear for me. Politeţea devine agasantă în condiţii de nervozitate culminantă.

A doua zi dimineaţa m-am repezit la consulatul român. Mi-a luat 2 ore să-l găsesc şi 3 cartele de metrou. Am dat buzna acolo cum ar năvăli un copil în ograda bunicilor. Erau oaza mea de consolare într-un oraş străin. După discuţiile interminabile cu cei de la poliţie şi cei de la bancă, aveam în sfârşit să găsesc înţelegere şi poate niţică empatie de la ai mei. Nici eu nu ştiu exact ce aşteptări aveam. Primul dialog cu funcţionarul de la ghişeu a fost scurt şi năucitor. Îi vorbeşti omului cu capul aplecat în vitrină şi el vociferează autoritar la microfon de aude toată sala despre necazul tău. Ba te mai ia şi în zeflemea. Există legea, există procedura mai presus de orice. Completaţi hârtiile astea, plătiţi 65 de euro şi mergeţi în biroul alăturat. Dar eu aş fi vrut să mă jelui, să-i povestesc cum s-a întâmplat, cum cei de la Mc nu aveau camere video şi cât ar fi ajutat asta, că nu dormisem în noaptea de dinainte, că ce dezastru e lumea asta dacă nu poţi mânca liniştit într-un local fără să fie nevoie să te uiţi paranoic în jur, cum incidentul ăsta e de fapt o catastrofă pentru că acum trebuie să trag o mie de ponoase de pe urma lui etc.

mame din est

Când nu împing un bătrân în cărucior sau îl sprijină la urcat sau coborât trepte, le vezi grupate pe băncuţe în parc. Duminica e zi de adunare. Ce mai face Lenuţa, ce şi-a cumpărat Serioja, când mai vii pe la mine, când se întoarce Maria de la Moldova, cică s-a votat preşedintele, ce-a mai zis signora. Nu-i greu să le reperezi. Portul e cel de acasă. Dar mai ales privirea.

timeless

Când mă culc înseamnă că sunt gata să renunţ la ziua sfârşită, pe terminate sau în curs. Că pot să-i pun astfel punct, că îi dau drumul. Că nu mai am de ce sta trează. Inconştient încă mai fac bilanţuri la sfârşit de zi, chiar dacă nu prea mai am ce inventaria. Cântăresc mai ales sentimentul cu care îmi termin ziua. Dacă îmi pare bine sau nu că s-a mai dus o zi, dacă am chef să încep alta, dacă îmi merit somnul. Casc fără să-mi acopăr gura şi alung cu mâna duhul somnului pe care-l expir cu năduf într-o parte. Du-te, du-te.

Vreau să mă bucur însă că de ceva timp îmi permit să mă culc fără să îmi setez alarma pe telefon. Mă culc când mi se termină ziua şi mă trezesc când mi se termină somnul. În complicitate parcă, calculatorul meu din proprie iniţiativă schimbă la intervale ora. O corectez şi peste vreo două zile iar constat anomalii orare: ora 8.10 când numai ce am mâncat de prânz, ora 23.27 când mă trezesc sau ora 4.26 când e vreme de culcare. Aşa că uit de ceas şi mă pomenesc într-un timp defect. Fără calendar, fără ceas, fără deşteptător. Parcă-i bine.

amurg înflorit

Dacă visezi un copac înflorit, visele.ro îţi spun ce te aşteaptă: căsătorie şi copii la scurt timp. Lucrurile sunt clare. Dar dacă-l visezi cu ochii deschişi?

Iau un gât de lichior, că e joi seara (l.e.: aşa credeam, dar când m-am trezit a doua zi, era sâmbătă dimineaţa) şi mă fofilez pe lângă geam. Ula-la-la...şi ce mi-e dat să văz? Puhoaie de tineret neliniştit şi gălăgios. Puzderie, câtă frunză şi iarbă în Codrii Moldovei! Stau înfipţi în asfalt şi emit sunete. Nu că ar fi prima dată, dar mereu mă minunez. Ca o o doamnă venerabilă şi înaintată în vârstă ce sunt. Mai trag un gât de lichior iute şi lămâios, mai să crez că beau cafea.

Păi...mai staţi pe acasă, dragi copii...sau dacă se poate, să daţi sonorul mai încet. Se poate?

nicăieri

- Auf viderzein!

Soarbe din cafea. (...)

- Eu nu vreau să plec nicăieri.

odă plăcutelor trândăvii

Rotola mea avea gust de ars: niscaiva verdeţuri încălzite, roşii, ciuperci şi alte cele combinate într-un mod nu prea fericit. Rotola lui N. era mai acătării la gust, ţinea de foame. Ciuperci, şuncă şi aluat copt. Bunicică.

Dar ce soare, ce lumină. Gingerino amărui şi rece. Puntea era de lemn cald, soarele era italian de naţionalitate, iar apa de la picioare era veneţiană. N. mă îmbie să descriem prin cuvinte cheie ce înseamnă Italia pentru noi. Am început să enumerăm: soare, răsfăţ, mâncare bună, gălăgie, taifas, voie bună, dolce far niente.

Lucruri ştiute, dar confirmate. La vita e tare bella câteodată.

Dottore, dottore...

We hear them screaming their lungs out this childish song for some time now. It starts with "dottore, dottore..." and apparently the rest of the lyrics are not very elegant. The happy graduates, wearing a Caesarean wreath on their head, walk down the streets accompanied by family and friends. When they don't sing, they speak out loud, they hug each other numberless times while parents are usually taking photos of their son/daughter who is...subject to a ritual of public humiliation. Beside the silly song, the graduate is forced into reading the manifesto di laurea (a poem written by friends which obscenely describes the protagonist's life) and wear ridiculous costumes. And the mockery does not end here. Everyone is in high spirits. Maybe because of the bottles of wine they are tightly holding.

Here's how the Italian graduation festivities look like from my window.

omnia mea mecum porto

Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.

N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.

Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.

dimineţi

În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.

Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.

Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.

pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.

3 polițiști tineri stăteau de vorbă în parc

‎"...Eu am fost într-un anticariat, în altul...am găsit și Jurnalul și Adevărul, câte 2 volume, câte 3. Vinde lumea acuma tot. De foame....Nu vinzi căciula, mă?"

scufundare în lectură

Îmi ascund faţa după Orwell. Stau culcată cu cartea deschisă ostentativ în două. Încerc să-mi controlez respiraţia, până aerul inspirat devine înăduşitor. Mă lichefiez, gata. Stomacul înoată, şi suflul ăla intern, căruia îi spunem câteodată suflet, tot sub apă era, rândurile erau ca nişte fire de electricitate pe care se zbânţuiau nişte vrăbii, iar cuvintele se lăbărţau grotesc. Orwell povestea liniştit mai departe despre ceaiuri englezeşti cu 2 felii mari de pâine cu margarină, despre London tramps şi penniless beggars. Murmura în surdină şi repezit şi cum nu puteam să disting o iotă din bolboroseala lui, continuam singură naraţiunea. După o vreme, mi-am amintit că nu am dat încă pagina şi impresia pe care voiam s-o las de om scufundat în lectură s-ar putea să nu ţină. M-am bunghit într-o carte deschisă cu sufletul sub apă fără să avansez în lectură. Când părea că valurile se domoliseră, las cartea din mâini şi mă gândesc ce să spun. Dau să formulez un început de propoziţie şi simt cum mi se contorsionează barbar faţa şi nu-mi ajunge aer nici cât să articulez un cuvânt. Îmi acopăr faţa cu mâinile. Ce-mi mai venea să plâng. În hohote. Un dezastru acvatic, carevasăzică.

fulgi = mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada

În dupa-amiaza zilei trecute, când mă întoarceam agale de la bibliotecă (vivat Sala Borsa!), observ că picurii de ploaie încep să semene tot mai mult cu fulgi punctiformi, din aceia care prevestesc prima ninsoare. Că se înteţesc vizibil şi roiesc visător în aer. Când a dat întunericul şi mai bine, am dat fuga în Piazza Maggiore. Fulgii erau tot acolo, îngrămădiţi frumos în straturi. Cu mâinile tremurânde, N. a înfipt într-un moviliţă de zăpadă 2 mostre de parfum (era tot ce-a găsit în geantă) şi aşa a apărut pe lume primul urecheat binemirositor din istoria omenirii.

Tot de ieri seara datează primele bătăi cu zăpadă de sub geam cu hăiturile aferente.

this square called facebook

It occurred to me that this facebook thing is just like we were out in an immense open place, all standing and minding our own businesses (gazing at the sun, dancing in circles, listening to music, reading, chatting maybe). There are around so many people we know, so many people we would usually stop by in the street and at least say hi. But facebook is just a large square in which we sit side by side without taking a look at each other, without saying hi. How rude.

And I remember Brat who used to navigate through his messenger contact list and started by buzzing everyone in row with the same odd question: Hello, how are you? Very few replied of course, but those who did were the worthwhile chatting with, I might think.

duminici departe

McDonalds din piaţa Maggiore din Bologna. Duminica la prima oră găseşti doar pensionari citindu-şi ziarul în timp ce sorb dintr-un espresso foarte scurt. Unii tăcuţi, alţii conversând febril. "Poiana lui Iocan în variantă italiană", zice N. Pe la 12 se aglomerează instant. Găsesc două locuri în colţul nostru preferat cu vedere spre stradă şi îi fac semn să-şi facă drum până acolo. În timp ce desfacem mâncarea, N îmi zice că o doamnă din faţa noastră cu privirea ridată ne observă îndelung cu ochi materni, jinduitori. O iscodesc şi eu cu coada ochiului şi ni se întâlnesc privirile. La aceeaşi masă cu ea, alte 2 doamne poartă însemnele estului: priviri bătrâne, gesturi stinghere, dialog şoptit. Nu ştiu cum ne simţim şi noi două mai acasă printre atâtea mame. Alte două femei îşi fac loc printre scaune. Una are pe tavă un cappuccino, iar cealaltă doamnă caută din priviri o tavă liberă. Instalate, încep să scoată discret din geantă: un pachet de biscuiţi, un măr, un cuţit şi 2 ambalaje de hârtie care par să conţină sandvişuri. Fiecare va aşeza cu preocupare pe tava celeilalte ce a adus de acasă: pachetul de biscuiţi e împărţit în 2 (merge bine cu cappuccino), mărul este curăţit de coajă cu mişcări încete şi tăiat în 2, sandvişul cu şniţel va fi schimbat cu un sandviş cu şuncă. N îmi arată că şi doamnele din stânga care vorbesc într-o limbă slavă au făcut la fel. La masa din spate stau înghesuite alte doamne de vârstă medie care discută intens în „moldo-română”, amestecând frumos accentele într-o conversaţie veselă de duminică. „Uite cum se face Unirea”, chichoteşte N...

Lying dormant (Hronicul vârstei/generaţiei mele)

"Try to find out what your true personal goals and drivers are; who are you, what does intrinsically drive you and what your goals in both work and life are. Self-assessment means getting a clear picture of yourself: Your strengths, weaknesses, talents, challenges, preferences, values, work habits and lifestyle. What types of jobs match your personality? Where would you be happy and successful? Where would you be uncomfortable and dissatisfied?"

ăăăă...whaaat? mai citeşte o dată.

Când bei o cafea şi te încălzeşti tare şi crezi că fierbinţeala e de la

vreo exaltare subită,

de la o veritabilă stare de bine,

de la un chicot lăuntric foarte ascuţit.

Totuna.

Tiki îmi zice că m-am însufleţit degeaba.

/Stau ca şi cum cineva ar trebui să-şi aducă aminte de mine

şi-ntre timp, ros de aer şi nins, mi se stinge lumina-n oricine./

(Nichita Stănescu)

împodobeşte, mamă, bradul

Tiki s-a trezit într-o dimineaţă sub un morman de cărţi. A clipit des din ochi şi s-au aprins luminiţele.

Cu un bulgar se poate!

Mă uitam dintr-o parte la lumea aceea îngrămădită, să tot fi fost vreo două sute, sau vreo trei. Funcţionara citea din toţi plămânii o listă de nume şi împărţea caziere. Nu se aude, nu se aude, mai citiţi o dată, se auzeau voci supărate din mulţime. În rusă. Viitori posesori de paşapoarte româneşti.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.

- când ne vedem azi?
- cât mai repede, să prindem lumina zilei!

lecturi de sezon

(palpitaţii) de acuma oi citi nopţile la lumina colorată a bradului.

send

Câteodată mă surprind ticluind în gând răspunsuri pline de năduf la supărări de ocazie. Oricât nu aş încerca să-mi ţin mintea sub ascultare, ajung în cele din urmă la concluzia că am produs clandestin un "comunicat" cât se poate de isteţ şi rezonabil. Şi atunci, următoarea acţiune terapeutică este să apăs cu acelaşi năduf butonul send.
Şi îl apăs. Şi mesajul se duce. De obicei către o altă adresă pe care nu o deschid mai niciodată. Acolo se constituie treptat arhiva mâniilor mele scurte şi afectate pe care aleg să nu le adresez nimănui, să nu le personific, să nu le dau chip şi asemănare.
Just for the record. Dar şi pentru plăcerea de a apăsa butonul send, de a trimite ceva (naibii).

impas

când mama îşi cere scuze că te sună.

stomacul meu vrea să fie violoncel

când ascult ceva insuportabil de frumos, se întâmplă să stau cu burta lipită de şira spinării, pentru că deseori îmi închipui că cineva se joacă cu intestinele mele pe acordurile muzicii în cauză.

răbdarea lecturală

Parcă vreau iar să mă prindă valul acela înţepător şi atunci, înainte de a mă prăbuşi printre perne, pulverizez rapid câţiva stropi de parfum. Un fular molicel în jurul gâtului sporeşte starea de bine. Dar înainte de asta, am nevoie de un suflu nou-nouţ în gură şi de mâini înmiresmate şi înmuiate cu cremă.

Mă-nconjor cu cărţi, carevasăzică. Mai mereu mi-e greu să aleg o singură carte, aşa că mi le aduc aproape pe toate cele posibile. O iau pe prima, trec de prima pagină şi de dedicaţii, citesc câteva rânduri din prefaţă şi jubilez de încântare.

Am impresia că o să mă prindă zorii cu cartea aceea în mână, dar nu mai pot de nerăbdare să trec rapid cu ochii şi prin celelalte. Trec iute la următoarea. Acelaşi entuziasm, aceeaşi euforie livrescă. Apoi ca o combustie rapidă, interesul se rarefiază. Sună telefonul, mi se face foame-sete-frig-somn, îmi aduc brusc aminte că am ceva urgent de făcut etc. Îmi promit că revin repede, că pauza va fi insignifiant de scurtă. Dar parcă ştiu, după un vag sentiment de vină, că vor urma alte şi alte infidelităţi.

Ce e şi cu cititul ăsta, o plăcere scurtă şi mereu amânată.

look no further. please

you know you can flip those pics later

click click there and back and either way

I feel like laughing and I sneeze

I will just lay out my situation however that would be like

this will improve my career prospects, oh, better not

you’ll get no blood of this stone. hard to say sorry when you’re not.

I can still swing my head, see?

hold that thought wrap it around my neck to keep me warm

you may think this is outrageous

last curiosity: how are you holding up?

insula

e un fel de fericire să stai pe întuneric pe canapeaua din bucătărie cu un ceai fierbinte în mână, iar de la spatele tău să se audă puternic ada milea cu balanescu quartet.

The Leaving Feeling

- Cristina…Vintilă!

Îmi zicea înainte de plecare (în cursul etapei de sortare a bagajelor după criterii vagi), că pe Vintilă nu l-ar lăsa în ruptul capului în România. E ca o Biblie îmi zicea și era cât pe ce s-o uite acum în aeroport. Vintilă e manualul de Antropologie, scris de Profesorul nostru, cu care ne-am întâlnit în seara de dinainte împreună cu alți colegi vintiliști. Rămasul bun s-a petrecut pe o vreme ploioasă îmbunată cu mult vin sec și bucurii de ciocolată din Bucuristanul de peste Prut, cu ceva căldură sprințară provenind când de la lumânările mici de pe masă, când de la căminele de pe lângă noi, cu râsete zgomotoase și bancuri despre evrei.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la aeroport: 9 kg în exces. A trebuit să renunțe la jumătate din eșarfele colorate și la un vraf de bluze și genți care se asortau cu eșarfele colorate. Nu le mai tria, le scotea la întâmplare și le îndesa cu năduf într-o altă geantă. Cam greu să știi ce ți-ar fi mai de folos în următoarele 10 luni, ce eșarfă vei avea chef să porți mai des dintre cea verde închis și cea cu flori mărunte, dintre celelalte cu flori mari, cu forme geometrice, cu buline și dintre cele cu franjuri, cu ațe sau cu broderii.

Acum 2 săptămâni, în celălalt aeroport bucureștean, altă Cristina tăcea cu ochi umezi și cu buzunarele pline de mici obiecte indispensabile care nu au încăput în valiza mare. În mâini mai ținea microfonul pentru convorbirile pe skype (prea fragil pentru a fi lăsat în bagajul mare) și o cutiuță rotundă cu bijuterii. Rucsacul de cală era prea greu. Când l-am deschis: numai cărți și un set de caiete cumpărat acum o lună în excursia ei la Chișinău (special pentru a le lua cu ea in Italia). Cristina nu se lăsa bătută, voia să aibă toate cărțile cu ea și, mai ales, caietele pe care le-a ales cu grijă mai mult de o oră de căutare printre zecile de tarabe de la Târgul Școlarului. I-am smuls aproape câteva cărți de literatură pe care le-ar fi putut găsi pe internet, la o adică, dacă tare vrea să le (re)citească.

Pe la mijlocul lunii trecute, stăteam convocați în semicerc și încercam să producem sfaturi înțelepte pentru P., angoasat de ce-l așteaptă în următoarele luni.

Peste 2 săptămâni sau peste 2 luni, o să trebăluiesc și eu cu bagaje și cu împachetatul amintirilor. De când mă bântuie acest feeling of leaving, nu pot avea liniște de una singură. Întreprind raiduri zilnice, când pe la un prieten, când pe la altul, revocând parcă tot ce m-a legat de acest oraș în ultimii 5 ani.

Deși...sinceră să fiu, Bucureștiul a devenit sec și anost ca un bagaj de demult, îndesat cu lucruri uzate, pe care nu ai nici un chef să-l despachetezi.

Ușurimea capului și impermanența

Acum vreo 7 ani, Ela era la ușă. I-am deschis și în secunda următoare m-am întors. Nu mă puteam uita la ea și îmi venea să plâng. Semăna cu fetița aceea din promo-uri televizate prin care niște filantropi aveau de gând să-i adune bani pentru operație de leucemie. Era senină tare, aproape feric-ită de gestul de a-și rade tot părul din cap. Zicea că e o penitență care-i procură bucurie ca nici o alta. Mie doar îmi părea rău în timp ce mă tot chinuiam în minte să le țin pe cele două Ele alături. Acum un an, o așteptam pe N. la BCU. Mi s-a tăiat iar răsuflarea când mi-a venit în întâmpinare. Și ea m-a frapat cu o atitudine de volnicie câștigată prin acest act. Apoi am dat de citatul ăsta ("Once in every woman's life she should cut off all her hair, pin it up on her wall and contemplate the nature of impermanence.") și am zis că e despre N. și Ela. A urmat apoi o reflecție sacadată în grup:

Mar: Mi-am taiat gâța prin clasa a șasea, o țineam în pungă și vreo 5 ani la rând o contemplam din când în când. Dupa ce m-am săturat să contemplu "nature of impermanence", am vândut-o pentru un preț aproape simbolic, pentru un scop mai puțin simbolic.

Lga: Eu mi-am lipit (sau cusut?) gâța din clasa a treia la păpușă. Avea părul prea scurt și nu o puteam împleti.

N: Eu îndeobște l-am lasat la frizerie, să îl contemple mătura. Îmi era de ajuns sa mă uit în oglindă și îmi vedeam the nature of impermanence.

Tor: Eram în clasa a șaptea sau a opta cand mi-am dat, ultima oara, jos părul si m-am transformat în băiețel. Am plecat plângând de la frizerie și am ținut-o în bocete vreo 2 zile. Sincer, n-aș repeta niciodată experiența asta. Prefer să mă fac verde-n cap decât să-și bage cineva foarfeca la mine-n păr.

Mar: Verde, zici...

Rista: Am zis că mă voi tunde...într-un viitor. Când decid că mă simt capabilă să imi port ușurimea capului prin lume, vă trimit poze.

Filmul lacrimal

Mi-am cumpărat picături pentru ochi (Tears Naturale, lacrimi de-adevăratelea, carevasăzică), am citit prospectul cu atenţie şi am dat de o poezie. Iat-o:

"Lacrimile dvs. conţin cantitatea corectă de componente naturale care formează un strat protector pe suprafaţa ochiului, numit film lacrimal. Dacă lacrimile sunt prea puţine sau dacă nu conţin toate componentele, se poate produce ruperea filmului".

Nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător

- Parlez-vous français?

Un vlăjgan cu gura cascată se apleacă spre mine în autobuz.

Fac din cap că nu. Mă mai întreabă o dată. Mai zice ceva de nas, de ochi, de Bordeaux, city, village, apoi mă mai întreabă o dată, sigur nu sunt franţuzoaică? Aşa i se pare.

- No, I don't speak French, încerc eu în engleză.

- ooo, ingliş, nooo! mi? no!

Apoi mai povesteşte ceva în franceză. De cum am urcat în autobuz şi-a zis că sunt o franţuzoaică cu care o să poată conversa puţin în franceză. Domnul de la uşă râdea înfundat. Şi mie îmi vine să râd.

- Vous anglais?

- No, I am Romanian.

Stupoare.

- Aaaaa..., păi de ce nu spuneţi? N-arătaţi, să ştiţi. Eu am fost în Franţa, am..., dar asta nu contează, am cunoscut o fată, avea nasul...şi chiar nu sunteţi franţuzoaică? Eu mi-am zis, sigur e din Franţa...

- ...

- Că tot stăm aici şi facem conversaţie...Mie îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu merg în Herestrău. Să mă plimb. Stau în Vitan. Şi dacă o luăm indirect sau direct, sunt Săgetător (pauză de câteva secunde) Şi cu asta am spus totul (iar pauză), că ştiti cum sunt săgetătorii...mai mult cu gândirea, filosofia...Dacă doriţi să-mi expun punctul de vedere, noi avem doar amintiri frumoase, numai amintiri frumoase. Cele urâte se şterg. Aşa e. Sunt doar curios, mergeţi prin cluburi, baruri, prin Bucureşti?

- Trebuie să coborâţi, am ajuns la Aviatorilor.

- Aici e Televiziunea? Am Vodafone-ul în spate? Mai am o staţie...

- ...

Urmează apoi un interval în care a încercat să-şi facă mai clară viziunea despre lume. Cum e cu gândirea. Cu memoria şi cu sufletul. Ar fi vrut să zică suferinţă, dar nu vrea să atragă atenţia.

- Aici e Herestrăul.

- Aa, sigur? Mai merg o staţie.

Cel mai probabil privirea mea n-a fost prea încurajatoare aşa că se aruncă spre ieşire strigând de afară că i-a părut bine.

- Şi mie, dar nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător.

gâl-gâl

tiki îmi zice că are un dor și nu stie ce să facă cu el.
uite așa: un boț în burtă care face “gâl-gâl”.

Sănătate și La mulți ani!

Alooo, săru’ mânuțele! Sunteți în vacanță? Foarte bine. Sănătate. Ați verificat dacă au intrat banii? Aaaa, da, nu sunteți la serviciu! Din ce știți dvs...e ziua unui vreo unui director pe 24? Vroiam să-i dau un telefon de „La mulți ani”. Dar nu știu când e exact ziua de naștere a lui domn’ director...Și mă scuzați...și dvs. vă zic. Știu că era....aaa, în iulie. Păi La mulți ani, doamnă! Sănătate.

zile

ce faci? aștept să treacă ziua. să mă culc.

Vreau să spun că nu-mi amintesc mare lucru despre mine.

bezbojnic

Îl întreb dacă nu vrea să stăm pe iarbă: Mi-e ruşine...stai să mai mănânc olecuţă.

Eu am o mie de pretenţii, am avut o padrugă şi pentru că nu ştia gramatica limbii române, am lepădat-o (...) Vreu mai repede să mă însor. Vreu că m-am plictisit. Am văzut toate celea, mie de amu nu mi-e interesant. Femei am avut, bodaproste, de tot felul, intelegi...am văzut şi ceia şi ceilaltă, am avut timp şi de distracţii şi de discoteci şi tăt ce vrei tu. Poate mai sunt unele momente pe care nu le-am făcut eu. De exemplu, nu am fost la mare să mă destrăbălez. Dar vreu cu femeia să mă duc (...)

Eu vreu copii ca atare, eu nu m-aş însura pentru altceva. Devii mai responsabil, devii mai altfel, dar asa bezbojnic cum trăiesc eu...azi fac un leu dintr-o parte, mâine un leu din altă parte, mai stau pe la mănăstire 2 săptămâni, stau pe la Bucureşti, pe urmă mă duc la Chiş'nău, mai stau, pe urmă mă duc la Bălţi, mă mai duc pe nu ştiu unde...iar mă duc la mănăstire.

paşaportul albastru

Când m-am pomenit pentru prima dată cu un carneţel albastru cu 32 de pagini pe care scria aurit “paşaport”, nu mi-am putut stăpâni un gâlgâitor sentiment de mândrie. Aveam 15 ani şi deţineam un paşaport nou-nouţ, care ţinea loc de mine, în care se conţinea dublura mea civic-cetăţeanească. Aveam şi buletin, fireşte, dar fascinaţia pentru actul care te însoţeşte şi te reprezintă dincolo de graniţele ţării tale era superioară. Începusem să dezvolt o uşoară formă de fetiş faţă de dublul meu identitar din hârtie. Mă uitam atent la poză, la nume, la datele personale esenţializate şi mă întrebam cât de mult mă reprezintă acest act, cât de fidel îmi reflectă personalitatea. La puţin timp am observat că în dreptul cetăţeniei mele e scris simplu RM, fără a se crea un atribut din asta. Cetăţenia mea era egal cu statul RM.

Eram cetățean al statului (meu?) cu dovada în mână la granița statului vecin, la vamă, în prima situație oficială de identificare. Momentul ca atare cerea seriozitate. Funționarul vamal mă inspecta ca pe un element suspect, detaliile/datele identitare ale căruia trebuiau controlate, verificate și aprobate. Conform formalităților, vameșul trebuia să confrunte poza din pașaport cu titularul actului. El ridică ochii încruntat, tu mimezi o față gravă, exact ca atunci când ți-au făcut poza de pașaport și fotograful te soma să nu râzi atunci când îndrepta amplificatorul de lumină spre tine.

Cu actul acesta ieşeam de sub anonimat şi de sub protectoratul familiei şi deveneam o persoană identificată oficial cu nume, vârstă, înalţime, culoarea ochilor etc. Era prima hârtie oficială, prin care statul îmi conferea identitate valabilă şi în afara graniţelor teritoriale, act care îmi permitea să fiu bună de “exportat”. O instanţă din exterior îmi oficiase existenţa ca persoană. Debuta relaţia mea ambiguă şi instabilă cu Statul.

sfânta lene şi visare

elegie de vară

mi-e larg şi verde,

zările freamătă a dor de ducă.

carevasăzică/ la naiba

Mă enervează că părul îmi creşte, unghiile îmi cresc. Prea repede.

O minte oprită într-un corp care niciodată nu e la fel.

[background sonor: Max Richter - November]

4 ani şi un mare necaz

- Bunicule, tu ai băut vreodată cafea?

- Am băut.

- Dar eu niciodată!

Veşti din Tikilandia

Tiki & airarua stopped gambling. Finally, they did reach some sort of unsure congruence.

They did become infatuated with each other and will consort for a while.

I am still evaluating the likelihood of this flamboyant union.

The Dreamers

Întuneric stradal de Băneasa şi de oră târzie. Doi tineri cheflii o rup la fugă chiar în faţa mea. Aleargă o porţiune de drum, mâncând pământul, cu paşi săltaţi şi hlizituri sufocate, apoi se prăbuşesc literalmente pe trotuar. Când am ajuns în dreptul lor, unul stătea întins de-a lungul drumului cu o privire extatică la cerul fără nici o stea, iar celălalt încă mai hohotea.

Când mergem acasă?

Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.

Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:

- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.

Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:

- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.

Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.

- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.

- Da, puile, bravo, eşti cuminte.

- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.

- Sărut mâna, ştiu că deranjez…

- Maaaami, când mergem acasă???

- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.

- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.

O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.

- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?

Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.

- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….

- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.

- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.

În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.