texte bine scrise

Mă deprimă gândul că e atâta de citit, că mereu va exista restul tentant, că mereu o lectură va fi întinată de ceea ce nu ai citit încă, de armata livrescă cu care nu te-ai luptat şi, ah, cât te întărâtă această insuficienţă, acest deliciu mereu parţial. Ca şi şi cum te-ai mai lua la harţă cu un alt text bine scris.

<>

Şi m-am făcut frumoasă, mi-am îndreptat părul, mi-am rimelat ochii, mi-am verificat privirea dacă-i tot tristă şi aşa era, apoi mi-am strâns înciudată părul care stătea frustrant de perfect, m-am spălat pe faţă şi pe dinţi şi aşa cu suflul ăla diferit în gură m-am culcat, am tras plapuma peste mine şi l-am urât.
Pentru că în tot acest răstimp eu am fost frumoasă pentru un altul.

directive

Îţi lipeşti palma de masă ca să îţi domoleşti fierbinţeala din piele. Behave, nu căsca, nu te scobi în nas, stai dreaptă. Scutură-te de privirea aia tâmpă, inexpresivă, de animal fără suflu, aproape de leşin. Nu te agita, fii conformă. Nu contrasta înmărmurirea, ogoieşte-te, da, îmblânzeşte-te.

transprutialisme

Vorbem eu cu una, ea se îmbracă frumos, se crede deşteaptă...şi scrie ea pe mess cu î din a la început de cuvânt...(aici dă ochii peste cap şi răbufneşte) dacă nu ştii să scrii corect, nici nu scrie, fa, nu scrie, eu nu am mai văzut aşa proaste care să nu s’nu ştibă s’scrie corect, cinstit îţi spun.

animism spontan

îi un suflet şi el...săracul.

declaraţie de avere de demult

Pământ cât cuprinde, păşuni întinse, o moară de vânt, un grajd, o grădină de legume, stupi de albine, o barcă, o capelă, o pereche de boi de povară. Gâze, ierburi şi miresme.
Plus o casă joasă cu pridvor.
Şi-o nevastă la fereastră.

and then it flows through me like rain

I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... (American Beauty, last lines)

copilul de aluat

Parcă buni adusese pe lume un copil pocit, un bot de aluat diform ce trebuia cumva modelat. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Cand l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!” Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare înauntru.

Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.

despre morţi, numai de viaţă

În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.

şi un fel de post-scriptum:

Soon this space will be too small /And I'll go outside/I'll put my foot/On the living road/And be carried from here/To the heart of the world

Soon this space will be too small /And I'll laugh so hard

grădina cu flori a lui Dumnezeu

Drăguţa mea, eu ştiu că Dumnezeu mă vede chiar acum că discut cu dumneata. Eu dacă nu vin la biserică o zi, apoi ziua asta-i irosită, mă simt prost, sufăr. Cel mai mult mă rog la sfântul Anton de Padova....el cel mai mult m-ajută. Eu sunt cu Sfântul Anton de Padova, soţul meu e cu Sfânta Fecioară... Sfânta Marie în jos, Sfânta Marie în sus. Se culcă cu ea în gând şi se trezeşte cu ea... Te uiţi la o floare, de unde atâta minunăţie, cine a creat atâta frumuseţe. Când mi-a murit băiatul de 20 de ani în accident, a dat unul cu tirul peste el...nimeni nu ne mai vorbea, toată lumea ne ocolea..eu am zis „Dacă asta-i voia ta, Doamne...” Atunci când te duci într-o grădină, pe care floare o iei.. pe cea mai frumoasă. Că poate Dumnezeu l-a luat la el că el era mai sensibil aşa, poate nu ar fi putut suporta să trăiască într-o lume ca asta, dacă i se întâmpla o nenorocire? poate Dumnezeu l-a scutit de suferinţă şi chin..

.

Să faci ceva măreţ, grozav, un opus perfect, să produci ceva infinit de complex, să dai totul din tine. Când acel ceva va fi gata (mai exact, când tu vei fi gata), când te vei simţi vlăguit, încleiat, înmuiat, părăsit - să te duci într-o cameră goală, să te aşezi pe un scaun şi să plângi. Nu de bucurie, ci de jale. Aşa.

Strofe pentru zăpadă

solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină

tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină

şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.

/Ion Minulescu/

politikia şi fericirea

În dimineaţa zilei de 7 decembrie anul curent (adică ieri) la ora 8 primesc un sms de la cei de acasă cu următorul conţinut “Băsescu e preşedinte! Basarabia va fi fericită”. Încă o dată, mesajul conţinea propoziţia premonitorie “B. va fi fericită”. Carevasăzică, noi toţi cei din limitele spaţiului prutonistrean (chiar şi eu din afara lui) vom avea de acum încolo linişte sufletească şi vom inspira în piept fericirea picurată cu dărnicie de noul preşedinte.
Credeam că suntem imuni la politică, că tot bâlciul ăsta absurd e doar bâlci şi nu are treabă cu fericirea noastră. Ce dramă pentru românii din B. dacă procentele lui Geonă le depăşeau pe cele ale lui Băsescu. Peste 94 la sută dintre votanţii de peste Prut şi-au pus nădejdea în cel din urmă. Dacă ieşea Geoană, idealul cetăţeniei s-ar fi transmis probabil pe cale ereditară: iubite nepoate, măcar tu din neamul nostru să ajungi roman pe hârtie, eu am să te veghez de sus…
Deşi am pufnit ironic când am citit mesajul de acasă, mi-am adus aminte de un revelion recent. În acel an am vrut să ascultăm mesajul de felicitare al preşedintelui. Fireşte că nu pe Voronin nu l-am avut în vedere. Pe domnul cărunt şi cu vorba strâmbă l-am renegat încă de la începuturi (poate tocmai de asta atât de mulţi basarabeni îl simpatizează pe B., fiindcă noi nu am avut un preşedinte al nostru). Deci în acea seară de pomină stăteam în picioare şi ne uitam sărbătoreşti la ecranul TV, ne bucuram pentru români că intraseră în UE deşi bucuria noastră avea un gust amărui: uite că am rămas singuri în faţa ursului de la est…Îi ascultam urările de an bun şi roditor şi altele, plus mulţumiri şi sentimente de mândrie pentru toţi românii, încă nu bătuse miezul nopţii, anul vechi nu se sfârşise, noi urmăream ca la un meci de fotbal, ca la un concurs de patinaj sau de gimnastică să vedem dacă preşedintele ăsta al tuturor românilor se va gândi şi la noi…
Ştiu că e o prostie să-ţi dedici momentul dintre ani unui pariu naiv şi să ai o miză ca asta. Totuşi după ce a felicitat toată suflarea românească de pretutindeni, Băsescu ni s-a adresat şi nouă, ne-a vorbit nouă, de parcă ar fi ştiut că în spatele unui ecran o famile stă în picioare cu paharele în mână aşteptând mesajul lui de felicitare. Pariul a fost câştigat, noi am răsuflat uşuraţi cu atâta recunoştinţă, că dacă l-aş fi avut în faţă l-aş fi îmbrăţişat sau i-aş fi pupat mâna ca unui popă.
Şi acum nu pot decât să constat cât de mult s-a băgat politica în familiile noastre, mai ales pentru noi basarabenii…zicea cineva că în Basarabia e imposibil să fii apolitic.
Doamne, te chemasem ieri să vii să ne faci dreptate, că nu ne descurcăm aici singuri de capul nostru, dar nu, nu mai e nevoie, Băsescu ne va face fericiţi. Aşa cred ai mei.

preşedinţi pe jumătate

Şi când te gândeşti că jumătate dintre românii votanţi îşi vor pierde subit cheful de viaţă când vor afla rezultatele finale ale alegerilor, profund scârbiţi de noul preşedinte şi de prostia celeilalte jumătăţi. Cele două tabere nu-şi vor avea locul împreună în aceeaşi societate, nu se vor putea tolera, iar cel puţin un an de la catastrofă simpatizanţii celui insuficient ales îl vor înghimpa cu critici pe cel "majoritar" ales şi vor ofta cu supărare la fiecare ştire lugubră de la protv.

Eh, Doamne, nu mai bine să cobori dumneata pe o scăriţă de aer din înalturi şi să te aşezi stăpân pe tronul dumitale sacru chiar acilea în centrul pământului…de ce atâtea dispute, când există unul Dumnezeu, tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor şi nevăzutelor…oare nu-i aşa?

Ce mi-e şefia laică, ce mi-e împărăţia cerurilor.

the end of the journey

Aştepţi să se facă ora târzie, să nu mai fii bun de nimic, să fii fără vlagă, mistuit de somn şi oboseală. Asculţi placid ţipetele din căşti şi ele mai că se transformă într-un legănat duios care te reconfortează. Te gândeşti cu oareşice mulţumire la momentul când o să te vâri sub plapumă, o să te pui pe burtă cu obrazul înfundat în pernă, cu picioarele şi cu mintea bine întinse.
Ah, da, cea mai mare bucurie la sfârşitul unei zile este să stingi lumina.

regatul sunt Eu

Ultimul apologet s-a retras cu politeţuri.

Măria Ta, mută-ţi tronul.

esenţialism

Dar a venit orbul la mine şi mi-a spus:

lasă-ţi, frate, unghia în pace,

dacă ai un ochi în vârful ei,

de ce să-l spargi???

/nichita stănescu a avut viziunea asta/

tiki-landia

Orice ar fi, tiki ar avea de obiectat un singur lucru: e pur şi simplu greu să respiri o zi întreagă încontinuu ca o burtă gonflabilă.

tiki s-ar dezice cât mai degrabă de suflul acela intern inspirat în rate care îi gâdilă stomacul şi ar deveni o păpuşă simplă, neprefăcută.

În rest, tiki e o păpuşă tare cuminte, deşi în cuminţenia ei s-au aciuat multe doruri. Înăuntrul ei zbânţuie iepuri speriaţi şi vulpi polare. Cu mâinile întinse această distinsă miss îşi ogoieşte neastâmpărul, aşteptând ca mişcarea toată din corpul ei căptuşit cu cârpe să se rarefieze. Tihnită şi maiestuoasă, tiki zace răstignită în saltea şi face mototol cele mai grandioase proiecte, destramă idei minunate, sparge în ţăndări feţe de cristal care îi vor fi fost dragi odată. Când închide ochii, şterge totul din minte şi abia atunci tiki se simte mulţumită. Dintr-o aruncătură îşi poate proiecta picioarele pe perete. În poziţia asta, sângele se repede spre creier şi totul devine fierbinte, aproape de inimă, încât tiki crede că ar putea să-şi îmbrăţişeze propria lichiditate în care să se legene încet până ar adormi frumos ca o păpuşă neştiutoare ce este.

Tat twam asi

Te uiţi la tine, adică la cea din oglindă. Urât. Şi încerci să faci legătura dintre mimica aia prostească pe faţă, o încruntare vrută feroce şi încordarea pe care o resimţi în abdomen, suflul ăla vâscos care te stăpâneşte. Ce legătură e între împotrivirea ta fizică şi faţa aceea de domnişorică necăjită fără pricină. Şi totuşi felul ei de a se holba porneşte din mine, nu pot să mă holbez la ea decât dacă se holbează şi ea la mine, sau invers. Eu dau comenzi – carevasăzică - din mine persoanei din faţa mea cu care mă identific. Ce chestie. Cu toate astea, nu pot să respir cât şi pentru ea, simţirea asta nu poate s-o atingă, iar suflul pe care l-aş expira pe gură nu poate decât s-o aburească, să ne înceţoşeze comunicarea şi identitatea dintre intenţie şi gest, dintre intern şi extern. Dar dacă ea e partea mea exterioară, corporalitatea mea ce e?

Mă întrebam cu ce se ocupă Simona Popescu de când a terminat de scris „Exuvii”. În locul ei m-aş înveli fericită cu o plapumă şi aş dormi mult sau m-aş juca Nature Park pe telefon o habă nemăsurată. În locul ei m-aş da de-a berbeleacul afară din astă lume. Cu sentimentul că am trăit destul. Şi am dat şi altora din preaplinul meu. I wonder if there is life after having written a great book. What kind of life?

elegie pentru o stare de bine

Rarele porniri de luciditate, de pricepere a stării tale. Am păţit în acea seară să mă gândesc brusc la mine. Chiar e frumos, daaa, ce plăpânde sunt luminiţele oraşului când e ceaţă, ce stare de bine, ce împlinită mă simt, chiar e frumos, e minunat chiar, ar trebui să fiu conştientă de asta, ce faini îmi sunt colegii şi ce chestii interesante discutăm la curs, şi Malinowski ăsta ce intuiţie a avut, câtă tenacitate să stea printre sălbatici, merdeneaua asta e chiar bună, neaşteptat de delicioasă, aaaah ce tare, mi-a venit şi autobuzul, this evening is simply gorgeous, I should celebrate myself!

Mă repăd frenetică spre autobuz iar in secunda următoare mă prosternez în faţa maşinii, lovindu-mi palmele de trotuar într-un gest islamic desăvârşit. Lăsasem să-mi cadă din mâini pachetul cu plăcinta compunând o scenă de un dramatism întâlnit numai în filmele despre război, în care copiii sărmani sunt privaţi în mod brutal de tot felul de delicii mărunte. Mă ridic fără să mă uit în jur, culeg merdeneaua şi ambalajul, le arunc cu grijă civică la coş şi mă îndrept smerită spre primul loc unde pot să mă aşez.

Nu-mi pasă de pantalonii terfeliţi, de genunchiul cât se poate de compromis, de palmele zdrelite, de lucrurile care s-au împrăştiat năucitor în jurul meu, de ocazionalii care au tăbărât asupra mea cu sfaturi şi exclamaţii, de privirea compătimitoare a şoferului de autobuz în faţa căruia mă desfăşurasem glorioasă, de penibilul situaţiei...ci îmi pare rău, infinit de mult îmi pare rău de starea aia de bine întreruptă barbar, de palma aceea dureroasă peste euforia mea naivă, un fel de „cum îţi permiţi, dar cum îţi permiţi să te bucuri, come to your senses, dear, get down to earth, cazi jos, loveşte-ţi genunchii de asfalt, să te usture palmele, să şchiopătezi lamentabil, să ştii şi tu că nici o bucurie nu e îngăduită aşa de simplu.”

Gustul întâmplător de ceai al apei

Time to eat. Mănânc şi beau ceai, mănânc. Alternez aproape ritmic băutul cu înghiţitul, lichidul cu solidul comestibil, fluidul cald-amărui cu senzaţia de foame domolită, mângâiată cu blândeţe. Nimic mai rutinier, mai omenesc, mai fizic.

//Nu e prea plăcut să descrii actul ingurgitării, apropo. Nu pot scăpa de imaginea feroce a lui Cronos (sau Saturn) înghiţându-şi fiii, cu asta asociez în minte starea de foame – urgenţa organică care te înnebuneşte, îţi devastează simţurile, ochii devin giganţi, animalici, mintea o ia razna, gesturile devin de nestăpânit. Orice nu ar pune omul în gură (Definiţia omului? Vreţi definiţia omului? O bucată de carne care devoră inconştient altă bucată de carne – Matei Vişniec), nu pot să transform fagia de orice fel într-un act estetic. Alimentare. A îţi alimenta fiziologicul, a incorpora în tine vegetalul şi animalul. Asta da consubtanţialitate cu tot universul. De asta probabil prefer să diluez materialitatea gustativă introdusă pe gură, să o dizolv instant, consumând mult lichid în timpul mesei. Aş mai adăuga că nu pot considera nicicum timpul mesei drept un timp colectiv. Pentru mine actul alimentar nu poate fi un act social. Nici pentru străvechii noştri. A mânca (adică a afecta integritatea organismului prin introducerea unor corpi străini) era un act obscen, prin excelenţă. De aceea trebuia să mânânci singur, în secret şi în grabă (deşi riscai să faci indigestie).//

Iar acum ilustraţia. Îmi beau ceaiul till the last drop. Pun cana deoparte ca pe un lucru terminat. Mi se opresc însă ochii pe cana plină ochi ce stă tot în faţa mea. Mi-e frică să răsuflu, clipesc des ca atunci când vrei să te asiguri ca ceea ce vezi durează şi va fi tot acolo când vei mai privi o dată. Şi da...cana din care băusem e...plină. Reconstitui în minte gestul acela al mânii cu care am aşezat cana goală. Cum se poate? Aceeaşi ulcică cu însemne populare stă pe masă. Plină cu ceaiul pregătit de mine cu minute înainte. Îmi vine să plâng. Caut cu privirea locul unde am depus cana din care pretins-băusem până atunci. Le pun pe amândouă alături, una-i plină, alta-i goală. Gust din plenitudinea lichidă conţinută de dublura primei căni şi constat un alt gust. Mă trezesc din amorţeală, izbucnind într-un râs nervos, decrepit. Iată revelaţia: pe tot parcursul cinei mele am băut apă (sic!), sorbitură cu sorbitură dintr-o cană similară (se întâmplă să am două identice) ce se afla pe masă, ferm convinsă că îmi savurez ceaiul ritualic din fiecare seară...
Apa a avut gust de ceai şi eu am crezut asta, am crezut în gustul de ceai al apei. Doamne păzeşte.

Odă aerului care îţi spintecă plămânii şi îţi ascute respiraţia, odă oamenilor cu care ai bătut la pas Bucureştiul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care îţi înmuiau sufletul, mâna care te-a ţinut de mână, mâna pe care ai ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minune care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă ce eşti.

:)

Am cam priceput cum să facem să ne desprindem de zâmbetul ăla ofilit, obosit, mecanic, de ocazie/de serviciu... şi să arborăm triumfător în orice moment un zâmbet nobil, perfect estetic. Cum? Să-ţi închipui că ai în faţa ta un ceva care de obicei te scoate din starea ta rutinieră. Bunăoară, te-aş întreba, ce zâmbet ţi se insinuează pe faţă şi ce lumină îţi dănţuieşte în ochi atunci când asculţi o muzică divină, când vezi o fată frumoasă, când te holbezi neajutorat la un tablou care te subjugă?

Uite aşa trebuie să fie lumea întreagă. Un nesfârşit prilej estetic. Un zâmbet continuu de frumos.

Dearest,

să nu te opreşti. Că dacă te opreşti, nu te mai poţi opri din oprire.

lămurire

Sentimentul de bunăvoie e atunci când găseşti o melodie potrivită pentru convulsiile tale sufleteşti, pentru mood-ul tău labil dar apăsător şi demanding, iar atunci când nu ai cu ce să-l corelezi măcar auditiv, jalea e iremediabilă.

a-l-o.

Stai cu telefonul de-a gata. Pregăteşti atent momentul când vei apăsa pe tasta verde. Te speli pe dinţi, după care simţi în corp o slăbiciune şi îţi zici că nu o să fii în stare să porţi o discuţie pe stomacul gol. Nu, mai bine iei o înghiţitură de cafea fierbinte. Asta o să amortizeze senzaţia de foame. Sorbi din cafea şi îţi frigi vârful limbii. Nu se răcise destul. Îţi amâni plăcerea momentului cu încă un minut. Iei telefonul în mână şi te întrebi a mia oară în ultimele minute dacă o fi acum momentul potrivit. Numeri până la trei, îţi dregi vocea, cauţi numele în telefon şi apelezi alt număr. Întrerupi sunetul şi de data asta selectezi precis persoana la care vrei să ajungi cu vorba. Duci telefonul la ureche şi aştepţi. Şi ea nu răspunde. (...) Abia acum cafeaua e numai bună de băut. După acest sentiment că ai încercat, că discuţia a avut loc cel puţin o dată în mintea ta.

Şi-ţi vine în minte încă o dată fraza aceea din Creangă: se vede c-o fi venit dacă nu a mai venit.

Preludii şi opriri

Se întâmplă să provoci evenimente în viaţa ta, să ai zile însemnate, pretins şi deliberat speciale. Planifici cu oareşice entuziasm şi când ajungi în acel punct în care trebuie să te desfaci, să trăieşti şi să te bucuri de acel pretext (nu?), te simţi vlăguit de energie şi te supui mai mult din convenienţa pregătirilor de dinainte. Mai emoţionant este preludiul, atunci când suntem în aşteptare, când anticipăm evenimentul cu tot felul de versiuni închipuite, potrivind în minte haine, zâmbete o mie, generozitate, kindness kind, expresii pe care musai le vom introduce în anumite contexte conversaţionale. Şi nu o dată din toate ceremoniile astea pe care le-ai prevăzut în fel şi chip, prin care ai trecut mai mult sau mai puţin conştient şi prezent în desfăşurarea lor, din toată seria de evenimente care te-au marcat cândva, ţi-au rămas...pozele, cum altfel?

Uneori nici nu ai timp să simţi pe îndelete că se produce ceva semnificativ cu tine şi cu prietenii tăi, pentru că ritualul fotografiatului întrerupe periodic ritualul propriu-zis al întâmplării tale. Dac-ar fi să existe un fotograf invizibil şi neştiut care să cadreze frumos succesiunea momentelor simbolice, hohotele cele mai scandaloase, mişcările cele mai bruşte, punctul culminant de empatie dintre cei întruniţi, secunda în care eraţi cel mai împreună. Altfel totul se transformă într-o şedinţă foto întreruptă de tentative de a relua petrecerea (timpului), ignorând momentul teatral în care toţi zâmbeau, pretindeau o clipă de euforie subită sau afecţiune neaşteptată faţă de vecinul din dreapta. Glorii provocate şi înregistrate de aparatul foto. Mania de a colecţiona albume multe tematice, care te vor emoţiona peste un timp şi care-ţi vor condiţiona răstimpuri de reverie retrospectivă. Always looking back over your shoulder. Sunt de acord că o imagine face cât o poveste întreagă şi aprob întrutotul practica observaţiei prin fotografie. Sunt curioasă să mă văd dintr-o parte cum experimentez anumite trări şi situaţii. E ca şi cum aş ieşi din pielea personajului meu şi m-aş uita la propria interpretare. Nu contează că e pe bune şi că momentele subiectului sunt cât se poate de autentice. Nu contează cât teatralism şi cât inefabil trăirist e în asta. Totuna te uiţi la tine cu ochi miraţi, mai să nu te recunoşti. Mai puţin disonante sunt pozele în care toţi se uită fix în cadru şi simulează o coeziune unificatoare numai bună de imortalizat. Dosarele foto sunt un maldăr de prezenţe prietenoase şi zâmbete în serie. Te poţi socoti norocos, te poţi simţi mândru şi nu ai decât să zâmbeşti mulţumit atunci când reconstitui fotografic toate ocaziunile speciale prin care ai trecut. Aşa, în sesiune de aducere-aminte, îi saluţi virtual pe toţi oamenii care au zâmbit lângă tine, ţinându-te de mână sau îmbrăţişându-te gentil, uitându-se acum în ochii tăi exact aşa cum s-ar uita în obiectivul unui aparat foto.

Vanea comunistul

Vanika are un ideal pe lumea asta. Şi nu unul simplu. Vanika se speteşte pentru o cauză nobilă, drept că nu ştie în ce constă aceasta, dar Vanika este profund convins că eforturile lui nu sunt în zadar. Vanika este în stare să suporte din acest motiv până şi glumele răutăcioase ale acelora care nu împărtăşesc idealul lui sfânt. Dar nu v-am spus ce culoare are idealul lui. Crezul lui existenţial este de culoare roşie. S-ar certa cu orice nefericit care ar îndrăzni să se îndoiască de plinătatea adevărului lui. Şi ce mai adevăr.

Vanika nu primeşte nici o răsplată pentru vânzoleala lui patriotică, nici un beneficiu, nici cea mai ofilită cunună de lauri nu atârnă de gâtul lui eroic. Vanika este activist prin vocaţie şi prin crez. Autentic şi nestrămutat.

Vanea conduce cu răbdare un jiguli alb care miroase puternic a gaz. Şeful îi lasă mână liberă să cutreiere orice colţ al raionului ca să ispăşească orice eretic care s-a înstrăinat de adevărul roşu. Se furişează pe sub garduri şi vâră prin crăpăturile cele mai vizibile smocuri de ziar "Comunistul". La porţile mai recent vopsite îşi permite să doneze câte două exemplare. Îl latră câinii, îl urmăresc cu ochii mari copiii care se joacă în nisipul din faţa porţii deşi Vanika se străduie să fie cât mai discret.

Acasă este categoric. Are texte pe care le declamă cu orice prilej. Lungi discursuri purpurii prin care măreaţa putere a Partidului domneşte peste ţărişoara lui micuţă, suverană şi foarte independentă. Viziuni - în care Vanea este îmbrăţişat cu recunoştinţă şi şi pupat pe amândoi obrajii de către şeful lui - îl însufleţesc peste măsură şi îi dau puteri să meargă mai departe.

Vajnicul Vanea simte puterea partidului şi pe propria lui piele. Îi creşte inima de bucurie atunci când vede chipurile conducătorilor lui iubiţi pe garduri sau la televizor la Moldova 1. Se cutremură de admiraţie atunci când privirea încruntată a Zinaidei Greceanâi străbate ecranul TV, e smerit şi trist atunci când Voronin vorbeşte cu supărare despre românii aceia fascişti. Ziua în care năzuinţele lui trebuiau să devină realitate era aproape. Nici o îndoială că toţi concetăţenii lui vor alege să trăiască mai departe sub auspiciile Partidului. Fireşte, toţi vor dori ca adevărul roşu să plutească lin prin fiecare sat moldovenesc şi să fericească în continuare fiecare moldovean adevărat.

Dar forţele oculte au fraudat alegerile şi trădătorii au pus mâna pe putere.

Vanika e nedumerit. De când s-au terminat alegerile, a rămas fără şef şi fără lucru. Lui Vanika îi e frică că n-o să-l mai vadă la televizor - în fiecare seară câte o jumătate de oră - pe conducătorul Voronin. Nişte răuvoitori i-au spus că limba lui maternă nu este limba moldovenească şi că de acum încolo se va numi limba română. Vanika este îngrozit, atât de îngrozit, încât a hotărât să ardă toate teancurile de ziarul „Comunistul” din casă şi să-şi vopsească gardul în verde.

cel mai fericit om sărac

Perora în dulcele grai moldovenesc, mult, repezit, fără pauze. Revoluţionarul căzut în dizgraţie avea un semn roşu pe frunte care îi dădea şi mai mult o alură de martir. Întreg compartimentul mustăcea, dar asta nu înseamnă că eroul nostru nu era ascultat cu atenţie:

Eu-s cel mai fericit om sărac de pe lumea asta. Pentru că voi zâmbiţi. Voi dacă zâmbiţi, apoi eu mi-am atins scopul. Trenul ăsta prinde viteză, deraiază nu ştiu cum de pe şine şi o să ajungem prea repede la Bucureşti şi n-o să apucăm să socializăm cu fiecare. Ar trebui să ne oprim prin fiecare oraş, pe la Craiova, Botoşani şi tot aşa...să luăm un pachet de mâncare şi să stăm de vorbă.

nichita

orice azvârlire nu are direcţie.
orice lepădare e statică.

uneori se confundă cu viaţa

L-am zărit la Bookfest pe domnul r.r. în mijlocul unei mulţimi. I-am zâmbit larg şi el mi-a făcut semn să mă apropii. Mi-am făcut drum până la el şi când am ajuns, mi-a zis să-l aştept că vrea să-mi spună ceva. M-am întrebat de ce nu in that very moment, dar mi-am dat seama de ce stătea acolo. O asculta cu ochi moi de gelatină pe soţia lui de o viaţă care făcea prezentarea unei cărţi cu aceeaşi mimică cu care vorbeşte despre toate lucrurile. Dar el o asculta cu o atitudine reverenţioasă, solemnă, clipind la fiecare cuvânt. Într-un minut prezentarea a luat sfârşit şi de abia atunci domul r.r. a putut să-mi dea atenţie.
Eu chiar am crezut că iubirea durează 3 ani, poate vreo 5...mi-am însuşit şi somehow aknowledged etapele unui sentiment: cristalizare, saturaţie, decristalizare şi mi se pare firesc să fie aşa. Nu cred în durabil, propovăduiesc variaţia. Şi totuşi, ăştia doi, respectabilii, au scos-o în capăt continuînd frumos să se preţuiască unul pe celălalt. Excepţia asta o s-o am în minte atunci când o să mă îndrăgostesc data viitoare.

tribulaţiuni licenţiabile

M-am implicat cu destul avânt în ideea de a face primul meu proiect de cercetare notabil şi reprezentativ pentru un anumit interval din viaţa mea, cum ar fi trei ani de studenţie. Îl proiectasem de mult şi eram în aşteptarea lui. În liceu îmi veneau tot felul de idei-scântei mai mult sau mai puţin ingenioase, deşi unele din ele frizau chiar simţul comun şi mă gândeam cu ciudă că deh, ce fain o să fie în studenţie când o să am cadrul adecvat pentru asemenea iniţiative exploratorii, acum trebuie să mă ocup de comentarii literare, compuneri şi gramatici.
Şi m-am apropiat cu paşi repezi (chiar foarte repezi, cred că am alergat, de fapt) de momentul suprem, când mi-am desemnat profesorul coordonator şi am ochit cu îndrăzneală o zonă de interes, în limitele căreia să dănţuiesc şi să fac figuri sofisticate de balet. Naratologia îmi făcuse cu ochiul tot de prin liceu. Suna fascinant, aveam ceva idee, era chiar promiţător. Mentorul meu încoronat încuviinţase cu egală încântare. Am chicotit plină de triumf şi mi-am suflecat mânecile. Cărţi puţine, câteva referinţe, idei evanescente. Cu atât mai bine. Cred că arătam ca enoriaşul smerit cu capul plecat sub sutana preotului la împărtăşanie. Sau ca struţul cu capul înfipt în nisip. Eram adăpostită bine de promisiunea unei teme inedite din care trebuia neapărat să rezulte un studiu glorios. Din bezna şi confortul meu, spre orice direcţie nu m-aş fi avântat, tot trebuia să iasă ceva demn de laudă.

Îmi plăcea să mă gândesc pe vremuri la locuri (poate şi pentru că eu deja de mult timp fac naveta între un A şi un B şi am tot schimbat locurile între ele) şi îmi plăcea sintagma „loc umblat” pe care o răstălmăceam în fel şi chip, producând elegii în serie în baza acestui motiv al umblatului şi al locurilor mobile. Ei bine, de ceva vreme încoace nu fac decât să strâmb din nas şi să oftez că locul acesta e umblat, cineva a jucat bătuta pe el şi acum stă cremene şi nu-mi pot afunda piciorul în el.
Mai am....vreo 5 zile să-mi termin opera mea plină de (fără de) slavă şi mai că îmi vine să fluier a pagubă. Nu mai cred nici eu în ea şi nu rezist să citesc din urmă mai mult de o pagină. Mă întreb acum, cum aş putea să-i însufleţesc pe închizitori şi pe cei cu ochii trişti şi neexpresivi (ca să nu le atribui alt epitet onorant) că foilea alea îndosariate nu strâng în ele un colaj de informaţii tematic selectate, ci însumează un proiect personal, o idee maiestuoasă care a decăzut lamentabil din drepturi.
Cineva mi-a ţinut azi o lecţie, a cărei morală o mestec încă. I-am spus că mi-am pierdut entuziasmul pe drum şi că mi-e greu să o scot în capăt. A râs de naivitatea mea şi mi-a replicat că entuziasmul ăsta e o himeră, un pretext de care mă ţin cu amândouă mâinile ca să îmi autojustific stagnarea. Totuna, eu n-am nici un motiv să perseverez dacă nu am garanţia că demersul meu înscrie un cerc autonom şi nu se roteşte ca titirezul pe contururile altuia. Ştiu că totul e scris, totul a fost demult gândit, nimic nu e nou sub soare şi că în mine stau aşternute milioane de o.c.-uri (cu mâinile la ochi, cu mâinile împreunate, cu mâinile sub cap gata să adoarmă la un singur semnal, cu mâna în şold autoritare şi neîndurătoare, sau cu mânile în aer schiţând mişcări închipuite) pe care le suport şi cărora le încuviinţez aportul la ceea ce sunt sau am fost.
De la Dromichaite încoace cărţile din cărţi se face, ştiu şi asta, mi-am atenuat din înverşunarea de a inaugura cine ştie ce paradigmă sau de a reforma cine ştie ce sistem de gândire. Megalomanie infantilă se cheamă. Cu atât mai mult cu cât mi s-a mai spus azi, nu poţi să aştepţi să fii genială ca să te apuci de lucru. And still, nu îndrăznesc să arunc mingea în coş. Am identificat demult centrul cercului, îl am foarte bine localizat în minte, stau de-a gata cu mâna amorţită de acu şi tot nu-mi vine să fac mişcarea decisivă.

Mă mai gândesc obsesiv la dans.
Şi la un tren în care stai şi priveşti posac de la geam peisajele alternante.
Şi la cum să-ţi iei rămas bun.

aşa grăit-a vlasta cea tăcută

....dar trebuia să mă opresc la intervale, să respir mai abitir, să-mi plec privirea înăuntru, să mă uit mult la mine, să mă iau în braţe şi să tac. [VLASTA]

conjuctivale

Să porţi fuste lungi prin casă, să-ţi simţi picioarele goale în ambalajul volnic, plutitor, îngăduitor mişcării. Să dai voie unghiilor să crească, părului să crească, ochilor să vadă.

Să te simţi fluid, liber, puternic, generos. Să răspunzi la orice mesaj (sms, e-mail, privire, zâmbet, salut,...).

Să fii generos cu tine însuţi şi cu lumea toată. Cu aerul pe care-l inspiri, cu presiunea pasului cu care te sprijini de sol în timp ce mergi, cu profunzimea privirii cu care vezi. Să vezi până la capăt, total, cât de mult posibil, să furi din energia obiectului pe care-l priveşti, să fii mai plin ca înainte.

Să te bucuri ca un smintit de respiraţia aceea abruptă, să trepidezi la gândul a nu ştiu ce, să ai un mobil, un vector care să te însufleţească.

Altfel de ce ai mai trăi,
de ce ai mai trage de tine,
de ce ai mai încerca din răsputeri să te motivezi,
să te înzorzonezi aiurea
cu idei care te trag în jos în timp ce tu dai din picioare.

rău de vară

vara se dă în leagăn
până i se face rău şi-şi vomite căldura într-o cană cu nes.

Domnului acela

i-aş mulţumi pentru că preţ de câteva minute m-a omenit.

E vorba mai întâi de o studentă care e în drum spre un examen pentru care, fireşte, n-a apucat să citească prea multe. Şi de un metrou care fuge prin întunericul unui tunel. The young lady stă în faţa uşii, gata să coboare, cu toate foile în mână. Mai e o staţie şi în acest răstimp îşi aleargă ochii prin notiţe.
La primul salt al trenului îşi simte mâna prinsă în alta. Crezu iniţial că cineva de alături avea nevoie de stabilitate. Doar că nu scăpă de prinsoarea anonimă nici după ce metroul mergea liniştit mai departe. „Să nu cădeţi!”, auzi. De la mâna butucănoasă de om cu griji multe îşi ridică privirea către ochii blânzi de om paşnic, inofensiv. În altă situaţie, probabil şi-ar fi retras indignată mâna şi s-ar fi uitat urât. Dar acum s-ar fi simţit înduioşată de acest gest, parcă. Bâigui cu toate astea un mulţumesc rupt şi vru să-şi ia mâna. „Încă n-a oprit. Până opreşte...”, „Mulţumesc, mă descurc” şi-şi zmulse aproape mâna din strâmtoare. Dar la următorul prilej de instabilitate, mâna i-a fost capturată din nou într-un mod cât se poate de autoritar. Trenul aproape-aproape să oprească. Se gândi să-i îngăduie această favoare, dacă ţinea cu tot dinadinsul. S-o ţină de mână, adică. Şi hotărî să rabde până staţionează metroul, ţinându-şi ochii în foi, parcurgând în viteză teorii şi precepte şi cu mâna captivă în pumnul binevoitorului necunoscut. Doar că trenul părea să zăbovească mai mult ca de obicei în bezna subterană, iar staţia părea să se fi lungit. Anticipă momentul eliberării cu un alt mulţumesc, anexând şi un zâmbet. Omul însă ţinea să-şi ducă până la capăt misiunea de a supraveghea verticalitatea tinerei, aşa că părea şi mai hotărât în a nu o lăsa să se împrăştie pe jos cu foi cu tot pe domniţa studioasă şi neglijentă la trenul în mişcare.
După care s-a deschis în sfârşit uşa şi eroina noastră păşi înafară, înciudată şi amuzată şi cu mâna amorţită încă de o strângere prelungită, nepotrivită parcă.

învoieli anevoioase

De atâtea ori trebuie să dai răspunsuri cât se poate de precise la întrebări ameţitoare precum: ce master vrei să urmezi, unde te vezi peste 5 ani, ce calităţi te recomandă pentru acest post, ce faci, cum te simţi, ce crezi, la ce te gândeşti, de ce eşti trist(ă), ce ai păţit...De parcă ar trebui la intervale să te opreşti cuminte şi să îţi ştergi mintea aburindă, să te limpezeşti frumos, să stai locului şi să verbalizezi cât de coerent posibil ce e cu tine, ce vrei să faci, ce crezi, ce iubeşti, ce te bucură, ce te irită, ce se întâmplă, de ce se întâmplă, de ce nu se întâmplă...
Şi rezultatul e variabil. Pledoaria pro domo e circumstanţială. Şi certitudinile şi deciziile tale sunt părelnice precum e culoarea unor ochi stabilită între verde şi albastru (deşi ar fi şi cenuşiul plauzibil).
Te bucuri totuşi o vreme că ai zmuls din întunecimea măriei tale o rezoluţie veşnică pentru o atare ocazie cum ar fi un interviu, un formular, o discuţie pretins serioasă...după care faci exerciţii de credinţă; îţi repeţi în minte ce ai hotărât să faci mai departe, ce ştii să faci, ce vrei... aşa cum ai apucat tu să declari în avântul deplin al momentului de luciditate.
După procesiunea de încoronare, aştepţi să fii de acord cu tine. Să te în-voieşti.

Succesul în afaceri crează (sic!) libertatea vieţii

Fiecare curs poate lua alură de botez colectiv, întrucât există mari şanse să te căpătuieşti cu un nou apelativ. Domnului nostru profesor îi place să ne numească pe fiecare în funcţie de ce ce îi atrage atenţia, pe ce i se opresc ochii în acel moment. Inspiraţia sa de moment a produs următoarele întitulări umane: visătoarea, tu,..verde!, mestecătoarea, şurubel, pulpănos, borcănarii, galben, blonda, portocaliu, scaunele...Cu asemenea specimene printre noi, nu ne plictisim la cursuri şi în genere, numai că: "Cine până luni seara la ora 9:00 nu e într-o echipă de proiect, NU EXISTĂ! Vă rog frumos, dacă vreţi să existaţi, nu luaţi echipament second hand. Cine nu are matricea în proiect....acel proiect...(studenţii în cor) nu există! Domnul profesor zâmbeşte chiar mulţumit (au învăţat lecţia).
Nu lipsesc directivele normative: Să nu mai veniţi cu mâna în buzunar la catedră! Nu mai mâncaţi gumă! Dă puţin telefonul. Îţi pun absenţă, dacă nu mi-l dai! Să nu mâncaţi în faţa comisiei.
De citit Lexiconul de 3-4 ori pe zi până luni. Dvs. data viitoare nu mai staţi aici! Am în maşină nişte nuci pe care le sparg şi o staţi acolo în colţ pe coji de nuci.
- Ce-i ăsta? (ia obiectul şi-l cercetează perplex)
- Un creion cu mină portocalie
- Şi dvs. scrieţi cu el?.....(către sală) deci, această domnişoară a dat bani pe un creion portocaliu! (către ea) Îmi veniţi la examen cu toate notiţele scrise cu portocaliu....dacă nu îmi aduceţi toate cursurile scrise cu portocaliu, nu intraţi în examen...

Dacă n-aţi legat conexiuni între dvs., n-o să puteţi preda proiectul luni. O să mă întrebaţi la examen ce e asta şi eu o să vă spun că v-am spus. Fac un proiect ca să mă apuc de altul. Rozy, scrie asta! Să fii sus e greu, reţineţi. Dacă eşti sus, te văd cei de jos şi te copiază.

- Dră, nu scrieţi? vă dau două absenţe! şi data viitoare cînd veniţi, vă mai dau două...

Cine doreşte să stea, să stea omeneşte. Cine nu doreşte să stea şi nu ştiu ce, îl dau afară afară şi îi dau 4 absenţe. Şi pe şeful de grupă!***
- Cine a citit Lexiconul? Aud?- (îndrăzneşte cineva) Eu m-am uitat pe el....se pune?În timp ce eu aud din spatele meu o remarcă fermă: eu dacă aş fi dictator, aş interzice învăţământul românesc
***
Finalmente, iată şi o frântură din discursul ucenicului celui care ne învaţă să fim liberi, având succes în afaceri. Seminar (a se compara retorica):

În regulă. Astăzi vreau să fac o pledoarie de tipul „e bine să facem proiecte”. Voi aveţi formaţie principial umanistă şi disciplina asta e migăloasă şi tehnică. De asta eu trebuie să o fac pe traducătorul. Orice mişcă e un proiect. Nu trebuie să ne întristăm atunci când ne confruntăm cu o situaţie prea complexă. Există soluţia conopidei. Nu v-am spus despre ea la ultimul seminar? (ba da, ne povestise) Trebuie să avem răbdare şi să facem paşi mici. O conopidă mare nu o să intre niciodată într-un borcan cu gura îngustă.
Iar acum aş vrea să vă povestesc o altă parabolă care pe mine m-a marcat foarte mult când mi-a povestit-o tatăl meu. Se numeşte parabola laptelui pierdut. (ah, do not cry over spilt milk, chicoteşte o colegă) (...)
De ce oamenii ăia de pe stradă se comportă atfel? Voi sunteţi în situaţia în care n-aveţi încă un bebe. Te simţi motivat ca să faci ceva pentru el in the future pentru că la noi tendinţa e una nihilistă care se repercutează şi la ştiri şi la altele... voi sunteţi un vector al schimbării. Voi închide acest subiect.
Haideţi să haidem. Detaliaţi acest tabel pe măsura muşchilor pe care îi aveţi.

hronicul vârstei tale

De timpul ăsta o să îmi aduc mult aminte, am să-l reverberez în fel şi chip, am să-i tălmăcesc fiecare buclă, am să-i desfac fiecare şuviţă până am să ajung la nod.

Şi vai, ce-o să mai tânjesc maladivă după vârsta asta pe care am împrejmuit-o cu mii de straturi, precauţii şi ezitări.

în-făptuire

De mult timp aştept un semn. Mi-l închipui abrupt, fulgerător, verde, cu reflexe luminoase. Când mă gândesc că, uite, l-am primit, nu mai e. Da, e bine aşa, cu toate se întâmplă la fel, lucrurile trebuie să moară atunci când îşi trăiesc culminaţia, când simt în ele o împlinire, o lumină care le face să fie gata, făptuite, bune de uitat.

Mă duc. Acasă

- Doamne, au în Republica Moldova nişte dulciuri...aşa bune...de nu-i adevărat şi mai au, nu ştiu dacă ţi-am spus, lapte concentrat, e...un lichid păstos şi dulce şi ei pun apă şi-l mănâncă, am rămas proastă cand am vazut...
- mmm, they are not humans...

O bună prietenă glumea mereu că ea ar vrea să se mărite cu un basarabean. Ştia de la mine că Moldova e ţara oamenilor blânzi şi cuminţi, chit că-i o viziune idilică, de poveste a unui ţinut vrăjit în care copiii râd mereu în timp ce-şi îndeasă în gură dulciuri de toate felurile, iar părinţii lor cinstesc vinuri de soi şi şampanie aleasă la orica masă şi cu orice prilej. Îşi conturase în minte imaginea unei Basarabii a cuminţeniei, a calmului şi a vorbei şoptite, a bunului simţ şi a judecăţii oneste.
- Cred că un basarabean nu m-ar minţi niciodată. N-ar fi în stare, n-ar şti cum, voi n-aţi apucat încă să învăţaţi ce înseamnă perversitatea.
Eu chicoteam, dar nu îndrăzneam s-o contrazic. Eu nu ştiu ce-i Basarabia. Mi-ar fi plăcut să rămână landul dulciurilor şi al copiilor voioşi şi al părinţilor cuminţi care preţuiesc vinul bun. Şi al fetelor blonde cu privirea albastră. Dar ştiu că asta-i o versiune mult bucolică, mult reducţionistă. Acum mi se face o frică teribilă de liniştea forţată şi grea pe care am să o găsesc la Chişinău.
Mă duc. În noaptea asta am să trec vama, am să-i înfrunt cu demnitate pe inchizitorii de la Prut şi am să transcend în ţara mea de tristă faimă.

Wish me well.

şi

- Şi m-am dus eu c-o fată la discotecă şi eram îndrăgostiţi şi ne iubeam şi ne era bine, numa' că m-am îmbătat ş-am uitat de dânsa şi m-am dus cu băieţii şi pe urma ştiu că am ajuns acasă...da' pe dânsa am sunat-o a doua zi...
- şi?
- şi nu mi-o răspuns la telefon.

:)

- de ce ai părul ud? ai plâns?


[asta ar fi posibil doar dacă...fiecare fir de păr ar avea la rădăcină câte un ochi lichid din care să-şi extragă vitalitatea şi plânsul (acela care să ne umezească părul până într-atât)]

zemfira

Nu mai pot s-o ascult. Gata. Liniştea (nonmuzica, nonzgomotul, fondul sonor mut, natural al locului, deşi poate mi-ar cânta şi el simfonii din când în când) îmi este mai suportabilă decât hărmălaia aparent savurată, suptă de către timpanele mele cu insistenţă şi inconştienţă de ceva vreme încoace. Simţeam că nu mă mai simt. Asta se întâmplă, explicabil, dupa orice exces, abuz, saturaţie. Ma aplatizam, ma solidificam, deveneam vascoasă, solemnă şi jalnică.
Ramolită şi decrepită, chiar. Altfel nu ai pune pe repeat o piesă execrabilă, sfârşind după vreo câteva zeci de reluări prin a nu o mai asculta, ci doar prin a-ţi scălda mintea prin apele ei tulburi. Zemfira. Neîndoielnic, depresivă. Maladivă. Şi pe cât de pedantă, pe atât de delicioasă, de necombătut.

zid

A avea ceva în faţă. Un zid, cum spuneai, la care să te holbezi ca un smintit, un netimp infinit, fără scop, fără motiv, fără rost. Să n-ai nici un fel de tâlc în stările tale repetate şi stătătoare. Contemplarea impasului, non-situaţiei, non-aflării tale. Zid, opreliştea aproape agreată. Solidificare perversă şi domoală. Absolutism malefic.

confort geometric

Tiki a stat ceva vreme înăuntrul unei cutii de mărimea ei. În anonimat, încă nedeconspirată, încă neoxidată de lumina stranie a unui afară extrem de larg care o speria deseori când se gândea la asta. Teritorialitatea perfectă, fără nici un adaos, fără nic un rest, fără nici o extensie inutilă. Era un habitat reconfortant, un culcuş, o moliciune agreată, un topos în cadrele limitate ale căruia Tiki se ostoise cu un calm stoic şi autist.
Tiki domnea peste un regat întunecos şi strâmt şi crede-mă, crede-mă, niciunde - nicicum nu s-ar fi înfipt cu mai multă încredere şi împăcare ca în bezna plăcută a cutiei sale.
Tiki habar n-avea de întunericul atotputernic şi de spaţialitatea bine determinată a cavourilor egiptene în care trupurile conservate ale faraonilor tac de-o eternitate. Nu ştia nici de Zamolxis care ar fi stat ca o cîrtiţă vreo câţiva ani sub pământ, destui cât să convingă credulii că a învins viaţa şi moartea, că e infinit şi potent, că ar putea fi chiar un exemplar de zeitate. Tiki nu s-ar fi gândit niciodată probabil la trupurile încremenite din sicrie, poziţionate astfel pentru un totdeauna relativ dar înspăimântător, nu s-ar fi gândit cu oroare la tipul ăsta de (non)existenţă, la imobilitatea asta claustrată, la tipul ăsta de intimitate lignificată sau metalică. N-ar fi atins-o nici un fior şi nici un tremur, n-ar preocupa-o absolut nimic decât confortul ei, suveranitatea ei, totalitarismul ei solitar. Nici o nelinişte, nici un dor, nici o tresărire, un preaplin şi o delăsare solemnă în care ar fi stat pleoştită veşnicii veşnice.

Şi zăcea într-o tăcere suverană, dar nu din aia care formalizează (şi formolizează) aerul, impunând distanţe şi anulând tangenţe, ci din aceea care intimizează, care te apropie de tine, care unifică planurile până la coincidenţă.
Tiki simţea însă că o pândea o ameninţare abia prefigurată, că trebuie să se aştepte la ceva. Degeaba. În momentul când lumina abundentă, stridentă, copleşitoare a năvălit în cavoul ei de carton, Tiki nu se aşteptase destul, nu ajunsese încă. Era de negăsit. În locul ei stătea cu faţa în sus o păpuşă cu părul de culoarea morcovului, cu-n zâmbet ştrengăresc, aproape tâmp şi cu picioarele de acum încolo mereu bălăbăninde.

timp larg

Nu-i aşa că îţi doreşti deseori o dimensiune, un buzunar ascuns al timpului în care să te piteşti şi în care să-ţi dezlegi nodurile toate din minte – un timp al tău şi un loc al tău – un cronotop, altfel spus, potrivit pentru toate socotelile tale. Dacă am parafraza o zicală ştiută, am zice că nu te ogoieşti până nu îţi afli locul şi timpul. Şi dacă ziua nu ai tihnă, atunci noaptea trebuie să te opreşti şi să faci lucrurile pe care nu poţi să le faci atunci când nu ai tihnă.
Noaptea este un timp care se desface lent, e o deschidere captivă, o întindere pe care trebuie să o cuprinzi. Noaptea are limite. De asta e captivă. De câte ori nu te-au iritat zorii care veneau brutal peste tine, când tu nu ţi-ai fi dorit decât onoapte largă, cuprinzătoare, răbdătoare. Şi lumina aia de început de zi pe care trebuia să ţi-o asumi, care te scotea forţat din intimitatea nocturnă, dictându-ţi autoritar să te refugiezi în pat, pentru că nici o zi nu poate urma unei nopţi fără parcurgerea unui interval.

Unii savurează regimul nocturn. Unii se înfruptă din voluptatea privaţiunii de somn, lungindu-şi suferinţa, având în minte ideea fixă potrivit căreia cu cât amâni intervalul (ca pe un deznodământ narativ), cu atât mai delicioasă e preclipa intrării în interval.Cât hedonism în asta. Unii se mângâie cu gândul că atunci când vor ieşi din interval, când vor deschide ochii, vor avea un motiv pentru care să accepte lumina zilei. Exact. Pentru unii, lumina zilei devine nesuferită, atât de confortabil le e adăpostul nopţii.

O zi trecută e un prilej pentru debutul alteia. Noaptea e scoasă din ecuaţie. E o fază tranzitorie. Un timp netimp, fără durată, un intermediu pentru interval.

De asta trebuie să-l lărgim. Mereu-mereu.
Nu îţi pot dori un timp larg decât pentru a-ţi crea premisele unui interval îngăduitor cu tot ce insişti să faci, cu tot ce n-ai reuşit să faci peste zi, iar răgazul serii şi promisiunea nopţii să fie şansa ca tu să trezeşti într-o altă zi (imediată) plin de voie bună şi mândrie că cealaltă n-a fost irosită (chiar dacă tu i-ai mai făcut o extensie, prin a-ţi amâna intervalul).

deci

Dar când am mai multe de făcut şi nu ştiu cum să le prioritizez, le amân şi încep să prind fluturi, stau îmbufnată tot gândindu-mă că cineva clar vrea să mă exploateze, până mă simt vinovată şi reiau ciclul.
ce am de făcut?
cu ce să încep?
----------------
urmează un hău, nedumerire densă, deliberări şi calcule care duc către aceeaşi constatare: toate chestiunile sunt la fel de urgente şi prioritare. Deci, ce e de făcut?
încep cu ce mi-e mai plăcut.

baftă, milă şi pomană

Îl coc cam demultişor. Am conspirat cu metodă şi am încropit o mostră de discurs marca ştiţi voi cine. Aviz fcrpiştilor. Variantă provizorie şi completabilă.

Ţurţuraşilor, încep să mă enervez. Dacă veţi persista în erezia de a citi doar pentru seminarii, îmi permit să vă prevăd un viitor crâncen şi sângeros.
Şi am serioase dubii că înţelegeţi la prelegeri, având în vedere că ce e în urmă e o nebuloasă totală.

Dragilor, vă citesc o fericire nebună în priviri şi un extaz aproape mistic.
Oricât de coroziv aş fi în remarcile mele, ţineţi minte că în meseria asta greşeşti o singură dată, a doua oară nu mai apuci.

Ia...fericiţi-mă cu un răspuns!
...(odată lansată interogaţia, după ritualicele momente de jenă şi tăcere semnificativă se insinuează câteva încercări de răspuns)
Cotcodac! Am mai făcut un ou. Duduie, gafaţi monumental! Dragă, mi-o fi milă de voi, dar de mine mi se rupe sufletul. Hai s-o luăm logic şi bătrâneşte... Mă rog, eu în nemernicia mea, am cutezat să sper că primesc un răspuns mai acătării măcar de la unul dintre sinucigaşii prezenţi (sinucigaşi sunt numiţi in bloc toţi temerarii licenţiabili ai respectivului profesor. La sugestia indirectă a dumnealui, această categorie de studenţi şi-au consacrat casta cu această titulatură, înfiinţând un yahoogrup cu acelaşi nume)
Dacă faceţi o analiză mai pricopsită, până şi situaţia cea mai păcătoasă şi apocaliptică poate fi descurcată. Numai dacă aveţi puţină minte. Dacă n-aţi semnat foaia, plângeţi, pentru că v-am anulat testul!

Dacă mă mai bruiaţi, vă dau afară şi staţi după uşă ca pisicile. Am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. Să nu spuneţi că nu v-am făcut protecţia muncii!


...
Cursul a început de câteva minute cu uşa închisă. „Regulamentul muncii” stipulează că nimeni nu mai intră după profesor, nici măcar cu o secundă îngăduinţă după ce s-a ferecat uşa. Cu toate astea, s-a înregistrat o dată o abatere relativ tolerată. Tupeiştii cu musca pe căciulă s-au strecurat în sală într-un timp record şi făcând pe niznaiul. Le-au fost adresate următoarele:
Data viitoare aduceţi nişte apă, să-mi turnaţi la rădăcină, să nu mă ofilesc. Dacă tot sunt plantă... Data viitoare îi ridic pe ăştia în picioare să ovaţioneze...păi da! Că numai fraierii vin la timp! Ăştia şmecherii trebuie să fie în centrul atenţiei, să-i vadă toţi când intră.
Dacă aveţi de gând să veniţi la seminar şi să-mi consumaţi oxigenul şi să-mi induceţi dioxid de carbon, vă înşelaţi amarnic. Unii veniţi ca să aveţi de unde pleca. E ravisant. Si mă enervez crâncen.
Buuuuuuuuuun. Pauză. Mergeţi şi vă jucaţi prin curte 5 minute.

adormiri

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii norocoase. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci cu voie bună să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.
Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.
Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat.
Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.
De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.
Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, zăvorârea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva, unicul indiciu că neviaţa lor e doar o pavăză provizorie, părelnică de care tu trebuie să profiţi ca să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

[Aşa mi-a spus M.]

krista şi literele cele multe

Krista dirijează cu mâna rândurile de gânduri aranjate solemne şi fixe în coloane soldăţeşti de litere mici. Când Krista le cheamă cu ochii să mărşăluiască discret în direcţia bunăvoinţei ei lecturale, ele stau ţanţoşe şi neînduplecate.
Dar Krista e dispusă să arate multă răbdare.

Carevasăzică, Krista este un mareşal.
Nu. Carevasăzică, Krista vrea să transforme cititul într-o muzică sublimă,
care trebuie dirijată cu pricepere şi răbdare atunci când se năpusteşte spre tine.

airarua

Iar pământul fusese băgat tot în tren, ca pe un aluat înghesuit în tavă care dă pe afară.
Noi ne aflam undeva sus, deasupra, pe un pod de unde priveam trenul care începuse să se pună în mişcare şi se ducea cine ştie unde unde cu tot cu pământul nostru de sub picioare. Şi pământul mergea şi noi stăteam locului. Şi abia peste un timp, ne întrebam ce ne facem, nu putem sta acolo pe vecie, ar trebui să coborâm cu picioarele pe pământ, dar pământul nu mai e, a fost băgat într-un tren care pleacă sub noi şi noi îl vedem cum se duce.

Vom sălăşlui în aer, îmi zici zâmbind, zâmbesc şi eu, hm, mi-e frică să nu cad, dar cum să cazi, tu iar zâmbeşti, nu mai e nimic solid şi cert, nu e nici o stabilitate, ne putem aciua oriunde dorim, totul e gol şi totul e plin, dar asta e înspăimântător...tu: e minunat.

tulbure de frig

După un film derutant, am mers tuspatru într-o cafenea, nu spui care, nume important. Întunericul de seară se insinua stăruitor, penetrând ceaţa aia de basm care se aşterne de vreo câteva zile în Bucureştiul nostru, aşezare helenică.
Pe timp de ceaţă, contururile se estompează, plonjezi în vag şi toate lucrurile abundă în culori moi, pastelate. Luminile de felinar răzbat prin straturile subţiri de fum îmblânzite, atenuate. Parcă am fi nişte personaje dintr-un film cu păpuşi şi desene animate. Încercăm să ne amuzăm pe seama „înceţoşatului” viitor care vine peste noi (sau noi dăm peste el). V. mă întreabă ce salariu cred c-o să am dacă m-apuc de pr cultural. „Unul decent, probabil.” „V. încerca să te facă să înţelegi că ar trebui să te gândeşti la un salariu-de-dolari, nu -de-cent(ţi)...” a umplut pauza de după M.
Şi iată-ne, intraţi. Frigul de afară ne-a împins într-un înăuntru primitor, unde să ne desfacem la cald, încet şi cu tâlc poveştile recente. Până să ne dezmeticim şi să ne slobozim gurile, iată sună melodios câteva acorduri de trompetă. Eheee...ce chestie...avem şi lăutari! După câteva minute, încep în forţă mai mulţi instrumentişti. Iată şi solistul. După câteva zeci de secunde, am început să schimbăm priviri. Cam suspectă muzica asta. Totuşi. Seamănă a.....Nu. Ba da. Oops! Nu ne mai auzeam. Pe scena pe care „lăutarii” cântau cu foc năvăliseră hoarde petrecăreţe şi era vesel şi era cald şi era grotesc. Nimeriserăm într-un locuşor/topos populat de prinţese, baroni, eroi şi de alţi semeni de-ai lor care-şi ştiu valoarea.

Am descins afară, bucuroşi să respirăm alt aer. Când e ceaţă, frigul se încălzeşte. Serios.

spărtura din sistem

E ca în şcoala primară, când nu puteai să urci prea sus, când prea multe trepte urcate te angoasau.

Scările lungi te înspăimântau. Da. Le visai mereu. Starea aia captivă de intermediu, când te opreai pur şi simplu şi nu erai în stare nici să-ţi continui avântul ascendent, nici să te întorci de unde te-ai pornit.

Şi ceea ce era şi mai înfiorător: gaura aceea dintre etaje. Era concretizarea violentă a vidului de care te temeai atunci când avansai prea mult în ascendent. Tot ce era pe verticală era abrupt. Era suişul în neant. Planul orizontal e stabil, liniştitor. De aceea te opreai brusc şi nu îţi venea decât să te instalezi în interstiţiu, să încremeneşti înfiptă în intermediaritate. Să te holbezi îngrozită la gaura aia, prin care puteai să întrezăreşti neantul, vidul, obscurul alb. Să nu fii în stare să treci pe lângă sau peste, să închizi ochii şi să faci un pas mare, în aşa fel încât spărtura aia să nu fi existat niciodată. Ba dimpotrivă, să fii atras ca un magnet de ea, să te copleşească, să te deruteze, să te încurce.

Şi mai ales, să nu stai de una singură în faţa golului. Să fie recreaţie, exces uman, năvăliri de hoarde şi triburi din toate direcţiile, agregări instantanee, din cale-afară de mobile...iar impietrirea ta să întineze curgerea din ambele direcţii, mirarea ta sperioasă să nu mai aibă timp de desfăşurare, să fie complet inoportună. Să te întrebi dacă piciorul tău, adica talpa ta s-ar suprapune perfect peste spărtura în sistem, dacă ţi-ar încăpea un picior şi mai apoi, altul, să forţezi căderea ta, pentru că numai privind-o, această gaură ar putea lua proporţii uriaşe, şi-ar putea căsca golul care să te absoarbă. si ce wonderland te putea astepta...

povaţă

După nu ştiu câte amânări am decis ca o studentă serioasă ce sunt să merg să-mi vizez permisul de la BCU. Îi întind permisul de şedere cu valoare de buletin pe teritoriul României doamnei care trebuia să-mi pună viza pentru anul acesta. Mă vede că sunt de departe. Înstrăinată rău de tot ce e al meu. Aruncată aici în vacarmul ăsta. Şi mă ia la întrebări. Dacă mi-e greu sau uşor (nimănui nu i se aştern în cale braţe de flori, ar fi fost răspunsul meu), cum suport distanţa de cei dragi, de cât timp îndur această nedreptate şi altele. Spre finele schimbului de păreri, nedumeriri şi acte, doamna îmi mai adresează o întrebare: „Şi mai departe? Ce urmează? Master, nu?”; „Da, da, fireşte”, reacţionez eu plină de solicitudine. „Şi unde anume? Aici sau înafară?”. Îi dau de înţeles cu diplomaţie că nici una dintre variante nu e dezastruoasă. Mai apoi, în chiar momentul când îmi înmâna permisul vizat, interlocutoarea mea îşi îndreaptă ochelarii pe nas, ia alură de om sfătos şi e pe punctul de a formula concluzia esenţializată a discuţiei noastre. „D-ră, dacă obţineţi o bursă peste hotare, plecaţi fără să staţi pe gânduri. Dar dacă e să rămâneţi, eu vă îndemn să vă faceţi masterul tot la SNSPA.” Aici fac ochii mari şi devin chiar atentă. Mă aştept să-mi zică ce prestigioasă instituţie e, ce profesori faini sunt pe acolo, câţi oameni încântaţi de a-şi fi făcut acolo masterul a întâlnit etc. „Şi ştiţi de ce vă zic asta?”, „?”, „Vedeţi cum, d-ră, dacă mergeţi la universitate, o să vă pună să vă faceţi alt permis, dar aşa, dacă rămâneţi la SNSPA, numai vă vizează permisul şi gata!.......”

Îmi întind mâinile pe bancă, ţip strident fac giumbuşlucuri, domnul profesor mă întreabă dacă am terminat de scris, sunt prima, iar aşa locul meu din bancă se lărgeşte considerabil, iar picioarele mele bălăbăninde ating linia transcendentului iar de scris e inutil să vă spun că mi s-a terminat mina în pix, chit că mi-a trimis în plic alta, mi se umflă degetele ca nişte linii îngroşate de soare şi nici limba română nu e atât de generoasă pe cât vreau eu, ca să înţelegeţi tot şi ca să nu mint prea mult, colegi şi slujbaşi cucernici din băncile universului la puterea treizeci şi şase la pătrat.

şi mie (...)

Ştiu că am vorbit cu tine despre asta, ţin minte exact şi împrejurările. Pe lângă cele ce ne „împrejmuiau”, noi atunci ne „împrejmuisem” de comun acord şi cu această sentinţă despre viaţă: nu trebuie ca umbra noastră (ale cărei contururi erau părelnice, încă) să fie „umbrită” de umbra mai largă şi mai încăpătoare a unui om care a făcut deja ceva memorabil, definitiv şi merituos cu viaţa lui. Nu prea ştiam ce vrem să facem cu noi mai departe, nici eu, nici tu, dar am conchis atunci în grabă (sub urgenţa acelor împrejurări, de care ziceam :)) că nu ne sunt trebuincioase alte modele umane peste care să ne suprapunem individualitatea; nu trebuie să stăm la umbra unui copac maiestuos, ci se cade să accedem singuri în teritoriile proxime nouă, să le descoperim pe cont propriu, să instituim prin noi înşine, prin infimul nostru aport, nişte modele viabile, incomparabile (exact ca nişte paradigme ştiinţifice, de sine stătătoare care nu pot fi comparate între ele). Această constatare am perceput-o ca pe o izbândă asupra tuturor oamenilor mari pe care i-a avut pământul şi despre care trebuia să ştiu, să-i am în vedere atunci când începeam să lucrez asupra mea. Ne-am bucurat atunci atunci în înfumurarea noastră grandomană.
Probabil, tocmai această încredere (injectată cu un voluntarism încăpăţânat în noi) ne-a menţinut autosuficienţa ceva timp.
Nu mă interesează că această deducţie, care atunci avea ceva salvator în ea, a eşuat lamentabil ca multe alte asumpţii pe care ne-am grăbit să le facem. Îmi era cald şi bine (şi atâta lumină, încât creştea iarba) la adăpostul acestei grandomanii asumată senin şi cu bună ştiinţă.

După aceşti ani, nu pot să privesc aceste lucruri decât cu duioşie.

despre gratitudine

Ar trebui să te gândeşti din când în când la oamenii „care ţi s-au întâmplat”, trecerea cărora prin viaţa ta te-a binedispus, te-a scos dintr-un impas jenant, intervenţia benefică a cărora a venit oportun, fără de care care tu nu ai fi ieşit la fel de firesc din încurcătură (asftel încât, după o vreme să te întrebi „ce m-aş fi făcut eu fără...?”)
Nu prea vorbesc despre proiectele din afara şcolii, le consider nişte episoade perisabile, rămân marcată o vreme, îmi amintesc intens în perioada imediat după, apoi devin preocupată de altele şi experienţele de acest soi se omogenizează toate într-o pastă densă din care nu mai poţi să disociezi nimic.
Mi-e greu să cred că aşa se va întâmpla şi cu recenta participare a mea la SDV. M-am uitat azi prin cartea care apare anual „Şcoala Memoriei”, ediţia din 2007, care conţine prelegeri şi studii ale Şcolii de Vară de la Sighet şi m-am cutremurat. Am fost de 4 (patru!) ori la Sighet, şcoala asta m-a format aproape şi acum am ajuns să-mi amintesc ocazional de ea; când te gândeşti că erau vremuri când era o prioritate ardentă pentru mine, o urgenţă persistentă, pe care o resimţeam mult timp după ce mă întorceam de la Sighet, rememorând fiecare moment petrecut acolo.
Acum însă sunt cu SDV în minte şi mă bucur că pot să scriu despre asta. Mă ţin de SDV ca un copil alintat de fusta mamei şi nu vreau să uit.
Carevasăzică, vreo 20 şi ceva de tineri din toată ţara se strâng (cum se întruneau mai marii vremurilor trecute în congresuri) într-un cămin din Bucureşti şi mentorizaţi de alţi tineri (cam de aceeaşi vârstă, însă ceva mai păţiţi şi mai responsabili, se pare) se lansează într-un proiect aproape megaloman de schimbare la faţă a României. Ediţia de anul acesta a Şcolii de Vară „România secolului XXI” a fost „Rebranding Romania”. Ne-a revenit să facem, cum ar veni, ceea ce s-au trudit echipe guvernamentale întregi de experţi ani de-a rândul şi nu pe bani puţini, şi anume să pricem ce se întâmplă în România, ce sunt românii şi cu ce se aseamănă, ce au ei diferenţiator şi cum să ne lustruim mai bine imaginea de ţară.
Au venit vorbitori redutabili, se pronunţa fiecare în felul lui despre această stringenţă tematică şi pleca. Când reuşea unul să descâlcească un pic iţele acestui subiect sinuos, venea altul care aşternea cu cinism iar vălul neputinţei peste timida izbândă de luminare de dinainte. Şi tot aşa. Două săptămâni. Dar nu asta e esenţa, miezul ardent.

Bineînţeles, lustruirea imagologică a României este o prioritate. Bineînţeles, trebuie să facem ceva. Bineînţeles, trebuie să fim mai şmecheri. Bineînţeles, trebuie să fim încrezători.
Bineînţeles, eforturile noastre de rebranduire naţională, materializate în campaniile de final, au fost lamentabile.
O să mai chibzuim la acest subiect, o să ducem mâna la tâmpla noastră eminesciană, în eterna noastră stare de jale, unduindu-ne dorul, şi vom medita la drama noastră naţională. Dar altă dată.

Vreau să pomenesc aici însă de „foloasele umane” pe care le-am tras, participând la SDV.
Dragilor, nu cunoşti decât ceea ce îmblânzeşti! Parcă aşa îi spunea Vulpea Micului Prinţ. Colegii mei de la SDV m-au educat atât de abil, încât m-au înduioşat, mi-au slăbit legăturile de rezistenţă (tentativele mele de a raţionaliza fiecare gest de afecţiune) şi m-au îmblânzit.
Timp de două săptămâni m-am SDV-uit. Am învăţat să fiu aproape de celălalt şi împreună cu celălalt şi când zic aproape, am în vedere comuniune, înţelegere, destindere, bucurie sinceră. Mi-am luat în serios vârsta şi m-am comporta ca atare lângă semeni (oameni cu care te asemeni) de la care am învăţat lucrurile acestea de care am fost privată până acum. Am încercat să exprim prin dans toate astea.

Dragilor, (vă ştiţi voi care), mi-e dor de voi, vă îmbrăţişez încă o dată cum am făcut-o de atâtea ori în fiecare zi de SDV şi vă mulţumesc.

dezmânie

Apoi am stat cu ochii pironiţi în lichidul din cană. Zahărul atomar se împrăştia fulgurant, particulă cu particulă - în ceaiul meu edulcorat. Eu cred că mă „edulcorez„ degeaba. În curând am să transform în ceva oribil din cauza acestei călduri stupide şi dulci pe care mi-am injectat-o în corp. Am să mă melancolizez subit, am să cad într-o depresie profundă, încâlcită şi densă din care n-am să mai vreau să ies.

Ceaiul meu e un elixir nemaivăzut şi nemaibăut la fel cum lampa mea este un soare adevărat.

De vreo două săptămâni aştept să plouă. Spre bucuria mea a început să adie un vântuleţ care risipeşte aerul fierbinte de caniculă. Vântul ăsta care mă răcoreşte plăcut mă „dezmâniază”. Nu mă mai mişc de aici. Aştept să plouă. Mi-e bine aşa. Un avion se mişcă pe cer abia perceptibil. Cerul e imens. Pe cerul ăsta imens cât o lume îşi face loc printre nori un avion cu oameni în el. Copacii freamătă nervos. Ador vremea asta. Mi-ar plăcea ca sfârşitul lumii să mă prindă într-un astfel de moment contemplativ. Adorabil încă o dată.
S-a înteţit vântul şi mă prinde şi pe mine în mişcarea asta progresivă. Un câine s-a urcat tacticos pe pragul unde stau eu acum, s-a apropiat circumspect de mine şi a început să inspire în nări mirosul meu (eventual). Apoi după câteva secunde, s-a întors, a coborât scările în 4 labe, că doar e patruped şi a plecat. De acu-ncolo, o să fim prieteni. Mă ştie. O să mă detecteze de la distanţă, o sa patruleze zona pe unde o sa-mi depisteze paşii.
În jurul meu ca la poalele unui munte m-a împrejmuit o cohortă de furnici. Minusculele au împresurat titanul ursuz şi deliberează în comun în vederea unui plan de atac. Duşmanul trebuie doborât. Duşmanul stă stavilă ca un bolovan gigant în centrul ariei lor legitime de suveranitate. A început să picure. Furnicilor, suveranelor, voi aţi adus ploaia, voi aţi militat, implorat cerul vostru şi al nostru şi aţi înduplecat trancendentul care ne-a ostoit aşteptarea, exasperarea şi a trimis (cu zgârcenie) răcoarea jinduită. I salute you all.

povestitori şi palavragii (naratologie elementară şi rostire publică)

Cunosc două tipuri de a cuvânta: producerea unui discurs elaborat, plin de tâlc şi rost narativ, din care se întrevede o voluptate a spunerii, pe de o parte şi vorbăria gratuită, trăncăneală de cartier sau mahala, nedepozitară de alte semnificaţii decât cele declarate. Cu alte cuvinte, un Zaharia Fântânaru şi un Mitică, un povestitor sfătos şi un palavragiu ordinar, un Creangă savuros şi un Caragiale la berărie

I. Voluptatea spunerii
« fiindcă atuncea a fost la Hanu Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor… »

Poveştile noastre sunt un prim indiciu creditabil despre trecerea noastră semnificativă prin lume. Ne sunt dragi momentele în care depănăm povestiri, anecdote sau păţanii insolite la gura sobei, copiilor înainte de culcare, sau la un foc haiducesc în pădure. Asta pentru că povestirea în sine este un extraordinar element de socializare, de înţelegere şi empatie reciprocă. Povestirea are loc numaidecât într-un cadru specific (într-un spaţiu privilegiat, un topos), este accentuat evocatoare şi are un pronunţat caracter persuasiv, asigurat de oralitatea stilului. În mod esenţial, ritualul zicerii presupune amânarea permanentă a epicizării evenimentelor reactualizate. Naratorul lungeşte cu bună ştiinţă desfăşurarea întâmplărilor relatate, pentru a menţine starea de suspans şi interes. Ritualul zicerii e construit pe funcţiile conativă (adresarea directă către auditor) şi fatică (înserarea unor semnale pentru verificarea receptorului) ale limbajului.
În definitiv, scopul povestirii este de a impresiona, nu de a comunica, fapt ce impune o subiectivitate accentuată a relatării întâmplărilor şi defineşte statutul naratorului necreditabil.

Decameronul lui Boccaccio, 1001 de nopţi, Canterbury Tales de Chauces sau Heptameronul Margaretei de Navara, sau chiar Banchetul lui Platon sunt exempli gratia de exerciţii narative. În eposul românesc se distinge grupajul de povestiri din Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Oamenii se retrag într-o coordonată spaţiului, sustrăgându-se curgerii prin terapia verbală şi reiterând funcţia ontologică a povestirii. Se instituie un aer de basm, legendă, miraculos, ambianţa mitică facilitând iniţierea în fabulos. În Hanu Ancuţei nu istoriile propriu-zis alcătuiesc substanţa textelor, ci tâlcul cuprins de acestea şi, mai ales, coordonata afectivă concentrată în ritmul zicerii lor de către naratorii – personaj (comisul Ioniţă, Ienache coropcarul, căpitanul Neculai Isac, Zaharia fântânarul), naratorii – martor (călugărul Gherman, moş Leonte zodierul, orbul sărac Costandin), naratorii – pretext (ciobanul de la Rarău, Costandin Moţoc, liţa Salomia).
Povestitorii îşi aleg cu grijă cadrul, contextul fizic în care vor da curs narării unor întâmplări insolite, el fiind unul ocrotitor, protejat de intervenţii externe, de inserţia brutală a realului (un topos specific este hanul). Climatul fizic trebuie să fie şi el prielnic, vremea poveştilor e înserarea, timpul nocturn, când dinamica cotidiană încetează, iar spaţiul întreg este redus la uniformitate de întuneric, prin ştergerea contururilor. Focul (în sobă sau în pădure) este un element de decor, cu funcţionalitate mistică. Căldura pe care o emană creează impresia de familiaritate şi apropiere. Povestitorii şi auditorii (instanţele receptive) se strâng deopotrivă în jurul lui şi focul este cel care individualizează scena, solidarizându-i. Curgerea timpului este abolită, aceasta fiind măsurată de acu încolo cu unităţi psihologice. Naratorul preia în acest moment pârghiile desfăşurării ritualului. Atenţia este focusată asupra sa mai mult decât asupra conţinutului. Discursul său este construit cu atenţie la detalii, cu tonalităţi solemne şi complicităţi colaterale în conformitate cu un ceremonial al zicerii.
Personajele (povestitorii şi auditorii, deopotrivă) cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea cuvintelor. Limba, în cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiinţare într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte de cronologia imediată. Povestirea se comportă astfel ca un modus vivendi, ca „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului”(Al. Săndulescu).
Realitatea n-a fost niciodată suficient de încăpătoare pentru asemenea excursuri orale[1]. Ce-ar fi fost copilăria noastră fără privilegiul accederii prin intermediul poveştilor într-un spaţiu atotputernic, în care imaginaţia poate reordona totul într-o clipă? Cum ar supravieţui mintea ingenuă fără bucuria alternării unor lumi complementare, una concretă şi una perfect-minunat plăsmuită ?
Nu spun că naratorii autentici au dispărut sau nu există sau că sunt disponibili numai prin apel la poveste şi fantezie, ci că ei sunt rari. Eu am întâlnit până când doi.


II. Sporovăiala necesară

Vorbim mult. Mânuim logosul cu pricepere în orice situaţie. Vorbim aşa şi pe dincolo, când se poate şi când e nevoie de o discuţie reparatorie, compensatorie a unei cozi la bilete, la secretariat, la reduceri, la casă, în îmbulzeala din metrou sau autobus, când eşti în aşteptare şi timpul trebuie umplut cu ceva că trece mai repede şi tu ai astfel senzaţia că n-ai stat degeaba. Ne „întreţinem”, ne povestim întâmplările, necazurile, bucuriile, surprizele de peste zi cu regularitate unor confidenţi, nu fără a scăpa de doza de convenţionalism social, neavansând prea mult în „întâmplat”, cum fac naratorii autentici.
Oratorii anonimi îşi onorează statutul din plictiseală, din exces de timp sau energie verbală. La urma urmei şi vorbăria socială e o ocupaţiune care consumă timp şi energie. Deşi nu costă bani. Ba dimpotrivă, oratoria publică îţi poate aduce prinos ceea ce numim „însemnătate socială”, pentru că, în mod obişnuit, cel ce ia cuvântul (îl are!) e un om puternic care ştie şi comentează, e la curent cu tot ce mişcă şi nu ezită să se pronunţe.
În staţie, obosiţi sau preocupaţi de ceva anume, dăm peste un coleg sau o cunoştinţă; intimitatea noastră e dată peste cap, pentru că unul dintre noi trebuie să iniţieze o „discuţie de protocol”, chiar la faţa locului şi până vine autobusul. „Salut, ce faci?”, „ Bine”, urmează răspunsul neschimbat.
„ - Nu mai vine autobusul…o fi prins rădăcini în trafic pe undeva…Mă, de ce n-ai venit ieri la curs?
- Păi, ştii…”
Şi de aici naraţiunea se declanşează…
Şi aceasta e o poveste cu un referent concret, produsă într-un context anume, dar tâlcul ei, rostul ei narativ nu e la fel de evident ca în poveştile fabuloase. Discursul este încadrat în anumite stereotipii de limbaj, convenţii de exprimare, iar subiectul este unul aproape derizoriu ca un balon de săpun, inexistent după ce discuţia s-a consumat.
Relaţionăm foarte bine, mai ales când vine vorba să ne avântăm în discuţii încropite ad-hoc, pe teren, avansând subiecte la îndemână: de la necazuri personale prezentate în versiune detaliată, cu prelungiri şi adausuri, la probleme de interes general: când naşte nevasta tânără a multimiliardardului X, A s-a certat cu C, D s-a îngrăşat, I are gura frumoasă etc. Într-un timp, îmi creasem obişnuinţa de a fi atentă la sporovăiala ocazională de prin târg, transport sau de prin megieşi. Or, spaţiul public, în toate variaţiunile sale (crâşmă, şcoală, magazin, transport) reprezintă un laborator de date neprovocate, o agora, un sfat neconvocat ţinut simultan în mai multe amplasări, prin care se conturează auroral gândirea socială. De la nevestele bătrâne care scuipă seminţe şi vând abţibilduri în piaţă şi pretutindeni, de la domniţele rujate şi colorate în nuanţele vremii, la transportul public aglomerat mereu de lume diversă: femei îmblănite cu sacoşe bălăbănind care se înghiontesc înnebunite în căutarea unui loc liber, bărbaţi cărunţi cu ochii trişti şi mâini obosite până ajungem din nou la junime… oameni necăjiţi, dar gata de a se pronunţa despre cursul vremurilor, despre moravuri şi tendinţe, despre lucruri care evoluează şi care nu, despre riscuri şi posibilităţi, toate aceste discuţii – instantanee colocviale – purtând pecetea ocazionalului. Toată lumea se exersează în meşteşugul rostirii publice: inginerii, contabilii, magazinerii, ofiţerii, pictorii, bişniţarii – toţi dau târcoale virtuozităţii retorice.
Poveştile lor se referă însă la o realitate normată, cu anumite legităţi spre deosebire de referentul „povestitorilor autentici”. Ocaziunile şi determinările spaţiale ale discuţiilor sociale sunt neglijabile, spaţialitatea susceptibilă de a încăpea asemenea interacţiuni colocviale fiind nepretenţioasă.
Avansând în acest tip, dacă societatea caragiliană ar fi suprapusă peste versiunea noastră, în unele locuri s-ar confunda. Mitică! Da, Mitică! Pache, Tache, Lache… Protopopescu, Ionescu, Conu Leonida sau alţii, mai stau azi la coadă, se mai întreţin cu ordinea zilei sau dezbateri de interes naţional prin localuri publice, iar cucoane împodobite îşi mai fac şi ele confidenţe uneia alteia… Societatea noastră se plictiseşte enorm, viaţa pare oricum anodină, pitorescul aparent al vieţii moderne agasează până la urmă, rutina persistă. Şi ceea ce izbeşte, ceea ce sare în ochi, ceea ce caracterizează specia noastră este „pletora comentariului, taclaua enormă şi ieremiada histrionică"...

permis de şedere

dar el şedea şi şezând şedea, şi şedea cumva şezând, încât aşa se aşezare în şederea sa şi era atât de absolut în şederea aceea, încât, fiind infinit de idioată, şederea lui era, în acelaşi timp, atotputernică. (Witold Gombrovicz, Ferdydurke)

apariţii fantomatice conversaţionale în geamurile publice ambulante

Cică era un individ prezentabil. Cică stătea picior peste picior spre geam şi bolborosea ceva. Cică avea ochelari de vedere cu lentilele rotunde şi mari. Cică îşi vorbea sieşi. Proiecţiei din geam.

Cică oricât de aglomerat nu era în autobuz – în proximitatea lui nu era nici un loc ocupat. Un domn care de-abia urcase, avid după un interstiţiu tihnit în poziţie de şezut în fund, s-ar fi ridicat contrariat de pe scaun după numai câteva secunde.

Pentru că nimeni nu suportă în preajmă un om care vorbeşte cu sine, care îşi povesteşte sieşi lucruri, care gândeşte cu voce tare, care îşi afişează (agresiv şi tulburător) singurătatea sau însingurarea, în-depărtarea, desprinderea de ceilalţi, autonomia.

La uşile din mijloc se formase ad-hoc un consiliu de privitori cu ochi trişti şi jenaţi în care se citea compasiunea.
Dar personajul nostru nu a privit o singură dată în jurul lui. Între el şi lume exista o membrană protectoare invizibilă, un rânjet care alunga toate duhurile nebinevoitoare. Nu exista pentru el decât referentul dialogal din geam. Şi ce dacă era imaterial? Şi ce dacă semăna cu el la chip? Şi ce dacă nu-i răspundea nici într-un fel? Şi ce dacă nu-l aproba, nu-i zâmbea, sau nu-l privea mânios? Îl asculta. Era suficient pentru dialogalul nostru ca atunci când ridica el ochii să ştie că există nişte ochi care să-l primească, în care să se scurgă toată singurătatea lui.
Deşi ştiu că nu era singur. E întovărăşit mereu de o prezenţă disociată de el însuşi, o alteritate intimă – mereu la îndemână, în care să te încrezi, cu care să te confunzi, în care să te vezi din când în când (când alţii te privesc cu compasiune în autobuz, bunăoară).

două

1. îşi legănau tălpile pe un spectru lucios străine perfect intruse ştiau ochii în unghii de culoarea ochilor

2. nu sunt prea roşu sunt numai galben am fost visătoriu odată şi citeam cărţi deschise la prima pagină ţineam pe burtă un animăluţ de pluş mai trist ca mine căruia îi spuneam totul despre ele două

3. ele două veneau taciturne codificate, eu nu mai visam, ci îmi ţineam numai mintea sub ascultare când ele descuiau uşa fără să mă salute.

brat

- dacă nu-mi faci proiectul, eu te bat, eu cu tine nu mai vorbesc...nici să nu mă saluţi, auzi?...tu aşa şi spune! că nu vrei să mă ajuţi
- tu nu înţelegi că eu nu ştiu cum, mi-ar trebui mult timp ca să citesc să ştiu despre ce e vorba
- da tu eşti deşteaptă
- brat, am şi eu examene şi proiecte de făcut
- hai nu mă enerva
- ...
- vseo...eu cu tine nu mai vorbesc...auzi, nici să nu te râzi la mine când mă vezi, eu din cauza trebuie să-mi fac amu proiect....
- ...
- da eu te rog frumos, te rog fumos!
- sincer, mie îmi convine mai mult când eşti supărat
- ce-ai spus? bun, am înţeles

***


- Eu am vrut să-l dau afară pe Rusu' din cămin. Şi am făcut aşa...am scris cerere:

„Domnule M., eu S.L. (îl numim generic brat) rog să-l daţi afară pe X din cămin din motive...”.(râde extrem de amuzat de această poantă)
- ?
- ...psihice (iar râde)
- ...păi de ce?
- Că nu vroie să beie! S-o aşezat în fund ş-o zis „gata, brat, nu mai beu!” eu îi dădeam şi el nu mai vroie!...

fenomenologia indezirabilului

Sunt o persoană comodă. M-am învăţat să mă implic numai acolo unde cred de cuviinţă şi când am chef şi doar când îmi pasă (foarte rar). Nu m-am autoconstrâns niciodată şi nici nu m-am lăsat constrânsă.
La şcoală refuzam să învăţ la profesorul care îmi era antipatic, refuzam să salut unele persoane, nu mă deranjam să-l fac pe celălalt să se simtă bine în prezenţa mea atunci când era vorba de socializare de complezenţă, la unele teze şi lucrări de control nu scriam decât ce-mi convine, ce subiect îmi era plăcut şi nu analizam decât prin prisma propriei grila de interpretare, făceam doar temele care îmi erau dragi şi niciodată, dar niciodată n-am respectat vreun plan sau vreun algoritm întocmit de vreun profesor atunci când ne dădea ceva de scris.
Până la urmă, cred că sunt incapabilă până şi de cercetare (cum mă mai mângâia gândul ăsta până acum). Pentru că nu pot fi riguroasă. NU POT. Îmi e cu neputinţă să îmi organizez o activitate în paşi mărunţi. And what a pity. Îmi amintesc cum P. mă sâcâia şi mă atenţiona mereu dojenitor că o s-o păţesc odată şi odată. Din nefericire, cam toţi profesorii din liceu erau înţelegători cu mine, îmi tolerau excursiunile eseistice, mă lăsau în pace, nu-mi scădeau din notă şi nu mă sancţionau prea dur pentru apucăturile mele rebele (altminteri, eram cât de cât silitoare şi cuminte).
Şi acum tu mă întrebi cum mă motivez să fac ceva ce nu-mi place.
Nu mă motivez deloc, n-am de ce. Motivaţia ori există, ori nu (mă refer la aia intrinsecă), e acolo, e spontană, e egală cu decizia de a face ceva. Ori, eu nu mă ţin minte făcând lucruri care să nu-mi convină. Deşi...încerc câteodată să mă educ şi să-mi amintesc că în viaţă (ce pompos şi clişeistic sună) nu putem face numai chestii care ne convin.
Mi-e frică că am rămas cantonată în autosuficienţă (şi trebuie să-i mulţumesc cuiva pentru asta). N-am evoluat (trebuie explicat şi acest termen) deloc sau aşa mi se pare. Ba chiar am impresia că m-am ramolit. Trebuie să lucrez mai mult cu mine. La una dintre conferinţele PDS, când m-am revoltat în faţa unui vorbitor care ne-o tot întindea despre planificare strategică şi realizarea scopurilor propuse şi valorificarea calităţilor personale şi monitorizarea constantă a tuturor performanţelor de caresuntem în stare – respectivul domn mi-a replicat usturător la izbucnire, menţionând aluziv şi ceva despre un sentiment de autosatisfacţie şi împlinire care ar fi transpărut din intervenţia mea. M-am supărat, fireşte. Am încercat să raţionalizez în sinea mea că voi fi părut autosuficientă tocmai pentru că perfecţionistă fiind, (ei nici chiar aşa, să zicem principialistă) nu sunt în căutarea unui mod ideal de a fi, ci sunt un mod nu ideal, dar mulţumitor (convenabil mie) de a fi. Sunt aşa cum vreau să fiu. Din câte încerc acum să revăd în minte, vreau să cred că am procedat întotdeauna în acord cu mine, cum am crezut eu de cuviinţă şi cum m-a dus capul. De ce ar trebui să mă blamez dacă câteodată am fost/ (a)părut stupidă, penibilă, ridicolă sau altfel?
Am făcut, ce-i drept, şi multe chestii gratuit, fără ca ele să aibă vreo utilitate certă pentru mine, vreun beneficiu. Rostul se conţinea în ele însele, în cheful meu, în starea de proceva (into sth). Şi iată că am ajuns la concluzia (deosebit de tristă) că trebuie să mă scutur de această comoditate limitativă, că trebuie să depun mai mult efort de acu încolo, că trebuie să încep din nou să mă îndoiesc de ceva (de mine), să verific, să rectific, să revăd, să îmbunătăţesc, nu să fac lucruri dintr-o dată, mecanic, neimplicată, cu speranţa că am fost în toane bune şi că am dat ce e mai bun din mine, că trebuie să mă conformez la unele norme exterioare (i.e. nerecunoscute de mine, dar recunoscute de o bună majoritate, astfel încât ele să fie valide), că trebuie să încep să mă raportez şi la altceva decât la mine însămi. Şi e aşa de trist. Şi trebuie să-mi mai bag în cap că toate astea nu au de-a face cu compromisurile pe care eşti nevoit uneori să le faci în raport cu tine însuţi. Am zis.

infracţiune metafizică

Am surprins-o rugându-se.
Într-un moment necontrolat, privirea ei stearpă, goală, orientată în mod deznădăjduit către ceva s-a izbit de rezistenţa mea fizică; mi-a fost ruşine ca şi cum aş fi furat ceva.

transprutia

Acolo se produc paradoxuri istorice şi culturale în fiece clipă, acolo se întemeiază o istorie anormală, bizară, frustă, aici ai putea să duci o existenţă la limită, intensă, mirându-te şi oripilându-te de anomalii care se desfac firesc şi fără jenă la tot pasul. Aici interesul meu pentru bizarerii e îndestulat, aici aş putea să mă desfăt cu o prodigioasă materie primă socioculturală pe care să o reverberez prin studiu şi analiză antropologică.
Înainte, cu destulă vreme înapoi, vroiam să ajung prin Tibet, Israel, Afganistan şi alte zone exotice, să mă întrupez într-un antropolog călător care să înregistreze moduri inedite de a fi. Ei, bine, nu cred că se merită să bat atâta drum.
Am să trec Prutul şi am să fac studii antropologice, observând scene şi situaţii din Transprutia mea obsedantă. Am să reabilitez un spaţiu marginalizat de studiile ştiinţifice occidentale, am să valorific un teren de investigaţie cel puţin la fel de interesant şi ofertant ca zonele exotice pomenite mai sus.

Şi ca să ofer mostre fugare de asemenea materie primă: aici cetăţenii se încred cel mai mult în Biserică, însă îi votează pe comunişti; oficianţii de prestigiu depun flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi elogiază victoria sovietică din 1945, populaţia majoritară a fost declarată minoritate naţională, dar mai ales această nepotrivire conceptuală:
Televiziunea Publică şi-a marcat acum de curând 50 de ani de activitate cu sindrofii naţionale de amploare, ocazie cu care un tânăr a găsit potrivit şi oportun să protesteze în stradă împotriva caracterului ei corupt şi aservit puterii oficiale, împotriva programelor de ştiri care monitorizează exclusiv vizitele lui Voronin şi Tarlev din ţară şi în rest, nimic (în RM nu se întâmplă nimic, totul e bine şi frumos, ce minunat e să fii cetăţean al RM!), împotriva dezbaterilor televizate la care sunt invitaţi numai aghiotanţii fideli ai Generalului Voronin, împotriva prea numeroaselor emisiuni în rusă, împotriva limbii româneşti jalnice vorbite de prezentatori, împotriva manipulării pe faţă şi fără regret a populaţiei, acesta fiind singurul post TV care are acoperire pe tot teritoriul RM.
Şi acest tânăr a fost bineînţeles reţinut, bătut şi condamnat la 3 zile închisoare pentru acte de huliganism şi injurii publice.

nu-i aşa ca Transprutia mea e exotică?