molto gentile

O iau printre clădirile roşiatice pe străduţele înguste, printre măsuţe aşezate alandala. Miroase a piatră. Aud paşi în spate şi mă feresc. Grazie, lei e molto gentile. Lumea zâmbeşte. Fără pricină, parcă.

Îl vezi? vârful e tot acolo? în orice parte a oraşului nu m-aş afla, nu trebuie să cer indicaţii în italiana mea englezească. Ştiu unde trebuie să ajung. Din orice punct se vede vârful. Acolo e. Ştiu cât mai am de mers; mă pot aventura pe orice străduţă anonimă, pot schimba traseul oricând. Când nu mai pot de oboseală şi vreau acasă, vin spre vârful turnului.

 

nici o treabă cu ro-mânia

Tot despre cetăţenie şi paşaport. Când m-am săturat de job şi după ce am terminat masterul, mi-am amintit că nu vreau să stau într-un loc. Că în tandem cu un paşaport vişiniu, pot face paşi îndrăzneţi prin lume. Eu şi cu tovarăşa mea dragă: cetăţenia română. Aşa am ieşit din limitele Moldo-României şi m-am identificat ca atare pretutindeni am avut ocazia. Mai ales la consulatul român din Barcelona spre care am alergat însufleţită după ce m-am pomenit fără geanta cu lucruri, acte şi toate cele chiar de sub nasul meu. Aveam nevoie de un act care să-mi înlocuiască paşaportul pe mai mult timp din motive pe care i le-am expus doamnei funcţionar, în poziţie diplomatică, plătită să consilieze români cu necazuri de peste hotare. Mi se adresează tăios cu întrebări robotice: Unde locuiţi? Unde mergeţi? şi îmi repetă directivele standard: în 30 de zile trebuie să vă perfectaţi un alt paşaport. Îi explic că în următoarele luni nu pot ajunge în România să-mi fac alt paşaport. Vede pe document că nu am domiciliul stabil pe teritoriul României.

- Reiese că nu ai nici o treabă cu România? 

Ceilalţi doi colegi din birou chicotesc complice. Mi se opreşte mintea.

- Cum adică, sunt cetăţean român, doamnă. Vă daţi seama ce spuneţi?

Peste jumătate de minut sughiţam de plâns şi voiam să ies mai repede de acolo. Mă pişcam de obraji şi înghiţeam aer, încercând să mă stăpânesc, profund ruşinată de ieşirea mea lacrimogenă într-o discuţie cât se poate de formală, în mijlocul unei situaţii cât se poate de birocrate. Dar chiar, oare de ce m-a deranjat atât de tare această remarcă, ce treabă am eu cu România?

delirium tremens

Primul semnal sunt alarmele la maşini care ţiuie ca din gură de şarpe. Şi atunci începe. Pământul stă să fugă de sub picioare. Lucrurile din jur tremură, zgâlţâite parcă de vreo forţă nevăzută. Stăm faţă în faţă şi numărăm secundele cu un calm forţat. Nu poate să ţină mult, n-o să ne aruncăm de la etajul 3, tavanul nu se va prăbuşi, lampa nu o să cadă. O să ne zguduim un timp ca într-un zbor cu turbulenţe, dar o să fim tot aici, cu toate cele în jurul nostru. Aşa cum eram cu un minut în urmă. O să treacă. N-o să murim acuma, nu.

when to get off

aşa zice cântecul ăsta de-mi tulbură apele şi mă chinui să pricep de ce:

[The build up lasted for days
lasted for weeks, lasted too long
our hero withdrew, when there was two
he could not choose one, so there was none


worn into the vaguely announced


the spinning top made a sound like a train across the valley
fading, oh so quiet but constant 'til it passed
over the bridge into the distances
written on your ticket to remind you where to stop
and when to get off]

privet, devociki!

În San Marino, ruşii sunt la fel de numeroşi ca insectele de pe vârf de munte. Care roiesc în jurul tău, ţi se bagă pe sub haine, în buric, pe după gât, sub mâneci, în ochi. Insectele, nu ruşii.

Ajunse în Rimini, am întrebat la info point de unde pleacă autobuzele spre SM în cea mai banală engleză, fără pic de accent dubios. Răspunsul: la ostanovka Burger King. Mulţumesc prompt şi mă întorc la 180 de grade. Ca să nu izbucnesc în râs. Atâta de surprinsă am fost să aud vorbă rusească de la un italian. Când am ajuns în staţie, am început să înţeleg de ce. Mai mult de jumătate de autocar conversa amiabil în rusă. 

Primul salut în SM a fost „Privet, devociki!” urmat de invitaţia de a profita de superpreţurile la genţi şi blănuri „de firmă”. Mergem înainte, prefâcându-ne că plouă, că nu nouă ni s-a adresat. Peste 2 metri – acelaşi text, aceeaşi invitaţie languroasă. Încep să mă încrunt. Ce înseamnă asta, am eu faţă de rusoaică? Din toate colţurile, se iţesc grupuri rusofone plimbând pungi brănduite de carton. Şi-n fiecare prag de magazin de genţi şi suveniruri un exemplar feminin vorbitor de limba rusă invita trecătorii înăuntru. Când ne făceam curaj să intrăm, nu treceam neobservate. Nici măcar privirile noastre uimite nu le oprea din avântul logoreic. Se opreau doar dacă le rugam frumos. Erau şi mai uimite când le spuneam în engleză că nu vorbim rusă. De-a naibii, aşa.

În Rimini ne-am îngăduit un scurt popas pe plajă. Ne legănam la pas domol de seară, inhalând dozat aerul salin şi parfumul discret al florilor de mosc. Mi se pare că aud un „privet” venit din direcţia grupului care tocmai se îndepărta. Mai facem câţiva paşi şi ne confruntăm frontal cu un alt salut într-o rusă cât se poate de certă: privet, krasaviţa! A? Apoi încă un privet. Încep să mă obişnuiesc. Încă 40 de minute până pleacă trenul. Mă aşez cuminte cu picioarele bine strânse sub scaun. Încă un Casanova turmentat îşi face apariţia. Dincolo de „privet” nu a putut avansa în discuţie însă, aşa că a încercat să spargă gheaţa în italiană. Mă uit în jos mânioasă. Drept e că fost una din rarele dăţi când am purtat fustă. Şi totuşi. 

Verde

  

ochiuri

  

(celălalt) San Marino

Ne-am pornit aşadar la San Marino. Nu mai mult de 2 ore trebuia să facem din Bologna. Am alergat până la gară cu somnul în ochi. Măcar bine că la ora aceea drumul era liber, nu trebuia să facem slalom printre trecători lenţi. Am respirat omeneşte abia când am văzut ora de pe frontispiciul gării: mai aveam 8 minute să cumpărăm bilete şi să găsim peronul corespunzător. Am început să butonăm febril la primul aparat de bilete găsit liber. Nu-i San Marino! SM nu era printre opţiuni. În schimb, monitoarele mari de sus arătau că trenul pleca în 4 minute. La ghişee aşteptau şiruri lungi de oameni cu bagaje. Nu reuşim. Ce facem? De acasă văzusem pe net că trenul spre SM trece prin Padova. [Am strâns din umeri, ce-i drept, de ce adicătelea să treacă prin Padova când Padova e mai la nord iar SM era mai jos de Bologna, înspre sud, dar ne-am zis repede că nu te pui cu sistemul feroviar italian, ştiu ei mai bine cum să facă rutele aşa că nu ne-am bătut prea mult capul cu asta.] Următorul tren spre Padova pleca peste o oră, aşa că am avut timp pentru un espresso la o cafenea din apropiere şi pentru deliciul de a fi printre primii clienţi din acea dimineaţă. În Padova am fost îndârjite. Vedem oraşul cu altă ocazie, noi ne-am pornit la SM. Maşinăriile de acolo arătau că trebuie să luăm trenul spre Bassano şi de acolo după vreo jumătate de oră un alt tren spre SM. Bun. Luat bilet, căutat peron PE. Aşa scria pe ecrane: trenul spre Bassano pleacă de pe peronul PE. Nu-i. L-am căutat bine, ne-am uitat după toate indicatoarele.

- Mi scusi, dov’e binario PE?

Bătrânelul se uită pe bilet şi face semn că trebuie să ieşim mult din gară, să trecem de gara auto şi…ne descurcăm mai departe. Ne uităm la ceas şi ne avântăm în soare. În locul cu pricina – numai autobuze, nici pomeneală de linie ferată. Întreb la nimereală primii 2 oameni. Ne chinuim să ne înţelegem dar fără rezultat. Unde vreţi să mergeţi? Cu autobuzul sau cu trenul? Convinse că omuleanul cu uniformă care ne-a îndrumat încoace e un fals angajat al Căilor Ferate, ne repezim înapoi în gară. Următoarele 2 persoane n-aveau habar. Mă întreb încă o dată dacă peronul PE există. Nu mai avem de cine să întrebăm şi trenul o fi plecat de minute bune. N. a prins-o în sfârşit disponibilă  pe doamna de la Informaţii. Trebuie să mergem înapoi la autogară, să căutăm peronul 14 şi să luăm primul autobuz spre Bassano. Cu acelaşi bilet de tren. Păi cum, trenul s-a transformat în autobuz? Nu avem timp de explicaţii totuşi. Peste o oră şi ceva ajungeam în gara din Bassano. Sigur asta-i gara?, o trag pe N de mânecă în timp ce coborâm. Un domn se întoarce spre noi şi dă din cap. Alt compatriot, pesemne că.

De aici în cam jumătate de oră trebuia să luăm tren spre SM. N. ar fi vrut o cafea, mie îmi era cam foame. Ne mângâiem cu gândul că ne răsfăţăm cum se cuvine după atâta drum lung când ajungem în SM. Cumpărăm totuşi 2 micro-sandvişuri de la bufetul gării. Vine trenul. Entuziasm, se văd munţii, cât verde, numărăm exaltate staţiile, facem poze stângace de la geam în viteza trenului etc. Măi cum se schimbă lumile astea la distanţă de 1 km, ce rupturi formidabile de spaţiu. Aici eşti într-un cătun sau orăşel de provincie cu o gară modestă şi...cu o staţie de tren mai încolo, te pomeneşti într-o lume complet diferită, culmea civilizaţiei, ne închipuiam noi.

În sfârşit, prossima fermata: SM. Palpităm de mândrie. We made it! Trenul încetineşte, apăsăm butonul verde, se deschid uşile cu un sâsâit şi peisajul mult aşteptat ni se înfăţişează înaintea ochilor. Un vag scurt circuit de disonanţă cognitivă. Ăsta nu e SM. Văzusem multe poze de-ale unor colegi care ajunseseră pe acolo şi ce vedeam noi nu se încadra în schemele noastre de aşteptări: câteva viluţe de munte, o gară de pe la 1900 şi o linie ferată. Ăsta nu e SM, mai exclam o dată cu jumătate de voce. Unde-i oraşul cu ziduri, catedrale, piaţete, magazine de firmă etc?

O tânără ne urmăreşte cu gura până la urechi. Vrea să ne spună ceva.

- You wanted to get to the…Republic of SM?

Eu încă eram în faza negării şi primul meu impuls a fost să o contrazic şi să-i demonstrez că ne aflam deja în SM. Fără să aştepte răspunsul, fata ne spune dintr-o răsuflare un text ştiu parcă dinainte. Luaţi trenul spre Bassano, apoi spre Padova, din Padova spre Bologna, din Bologna spre Rimini, iar din Rimini - autobuzul până în SM.

Printre două hohote de râs isteric, o întrebăm detalii administrative:

- Şi acum unde suntem? 

- În…Veneto, strânge din umeri fata.

- Şi ce putem face aici, o întreb eu, convinsă că orice destinaţie este bună la ceva.

- Nothing!, veni răspunsul cât se poate de franc şi categoric.

Ne asigură că trenul vine înapoi în 10 minute. Timp destul cât să ne prăpădim de râs şi să admirăm cu stupoare peisajul montan aproape identic cu cel din SM. Şi să facem câteva poze.

 

unbearable backlight

flautistul. poveste scurtă în patru acte

1. Cânta frumos. Vântul se înduioşase si sta liniştit. Oamenii îşi plimbau melancolici patrupezii.

2. O doamnă s-a isterizat din motive neştiute la jumătate de metru. Isteria ei a atras instant o pleiadă de curioşi. Printre ei erau şi carabinieri. Reveria a fost curmată şi înlocuită de o larmă de glasuri. Flautistul era cel mai nedumerit.

                               

                                             











3. Apoi s-a lăsat liniştea.

4. Trist, flautistul s-a încheiat la frac şi şi-a împachetat cu grijă flautul. A fost petrecut cu privirea de toate perechile de urechi din Piaza San Stefano private subit de sunetele Carnavalului Veneţian de Briccialdi. 

cum doarme tiki

Tiki e înciudată că nu poate sta cu faţa în sus mai mult de câteva minute. Cu bucle răsfirate pe pernă, cu mâinile drepte pe lângă corp. Exact ca un cadavru îmbălsămat scos la vedere pe un catafalc. N-ar adormi în poziţia asta în vecii vecilor. Somnul stă pe vârful nasului nehotărât parcă şi genele clipesc neliniştite. Când ei îi place să doarmă pe burtă cu obrazul afundat în pernă, cu căldura din ochi intensificându-se. Şi îi place aşa tare. Dar are un vag sentiment de necuviinţă. Pentru că în somn duduile alea din poveşti stau nemişcate, nu clipesc des din gene, nu se întorc pe o parte pe alta, nu-şi dau jos plapuma cu picioarele şi probabil nu se descalţă prin somn de ciorapi. În nici într-un caz nu-şi arunca vesta pe lângă pat. 

denuncio în barcelona

Ofiţerul de poliţie avea o înfăţişare tipic mediteraneană cu plete gri şi fruntea înaltă. Vorbea concomitent în engleză cu mine şi în italiană cu băieţii din spate. Pe hol mai erau 2 grupuri de tineri convocaţi din aceeaşi pricină la comisariatul de poliţie din Barcelona: aveau şi ei de făcut un denuncio.

L-am înjurat toată ziua. În fiecare minut. Un individ sau naiba ştie cine a pus gând necuvenit pe geanta mea de umăr şi mi-a creat o mie de necazuri. Şi mânie multă soră cu depresia. În Barcelona, într-un local public şi foarte turistic, mai precis McDonalds, şezând frumos la masă, faţă în faţă cu N. Peste 10 minute eram în genunchi uitându-mă pe sub canapele după geantă. Unde-i geanta, N? Nu-i geanta. Aparatul foto! Cardul! Telefonul!....aaaa, paşaportul! Iar??? Abia ce mă liniştisem după întâmplarea din februarie şi după un alt incident la scurt timp când am mai suprins pe cineva cu faţa smeadă interesat de fermoarul genţii mele.

În următoarele 3 ore am conversat amabil cu cel puţin 4 ofiţeri de poliţie, iar unui consilier bancar a trebuit să-i repet pe litere de două ori cum se scrie Moldova. Thank you, m’am Ko-djo-ka-rou for making this clear for me. Politeţea devine agasantă în condiţii de nervozitate culminantă.

A doua zi dimineaţa m-am repezit la consulatul român. Mi-a luat 2 ore să-l găsesc şi 3 cartele de metrou. Am dat buzna acolo cum ar năvăli un copil în ograda bunicilor. Erau oaza mea de consolare într-un oraş străin. După discuţiile interminabile cu cei de la poliţie şi cei de la bancă, aveam în sfârşit să găsesc înţelegere şi poate niţică empatie de la ai mei. Nici eu nu ştiu exact ce aşteptări aveam. Primul dialog cu funcţionarul de la ghişeu a fost scurt şi năucitor. Îi vorbeşti omului cu capul aplecat în vitrină şi el vociferează autoritar la microfon de aude toată sala despre necazul tău. Ba te mai ia şi în zeflemea. Există legea, există procedura mai presus de orice. Completaţi hârtiile astea, plătiţi 65 de euro şi mergeţi în biroul alăturat. Dar eu aş fi vrut să mă jelui, să-i povestesc cum s-a întâmplat, cum cei de la Mc nu aveau camere video şi cât ar fi ajutat asta, că nu dormisem în noaptea de dinainte, că ce dezastru e lumea asta dacă nu poţi mânca liniştit într-un local fără să fie nevoie să te uiţi paranoic în jur, cum incidentul ăsta e de fapt o catastrofă pentru că acum trebuie să trag o mie de ponoase de pe urma lui etc.

mame din est

Când nu împing un bătrân în cărucior sau îl sprijină la urcat sau coborât trepte, le vezi grupate pe băncuţe în parc. Duminica e zi de adunare. Ce mai face Lenuţa, ce şi-a cumpărat Serioja, când mai vii pe la mine, când se întoarce Maria de la Moldova, cică s-a votat preşedintele, ce-a mai zis signora. Nu-i greu să le reperezi. Portul e cel de acasă. Dar mai ales privirea.

timeless

Când mă culc înseamnă că sunt gata să renunţ la ziua sfârşită, pe terminate sau în curs. Că pot să-i pun astfel punct, că îi dau drumul. Că nu mai am de ce sta trează. Inconştient încă mai fac bilanţuri la sfârşit de zi, chiar dacă nu prea mai am ce inventaria. Cântăresc mai ales sentimentul cu care îmi termin ziua. Dacă îmi pare bine sau nu că s-a mai dus o zi, dacă am chef să încep alta, dacă îmi merit somnul. Casc fără să-mi acopăr gura şi alung cu mâna duhul somnului pe care-l expir cu năduf într-o parte. Du-te, du-te.

Vreau să mă bucur însă că de ceva timp îmi permit să mă culc fără să îmi setez alarma pe telefon. Mă culc când mi se termină ziua şi mă trezesc când mi se termină somnul. În complicitate parcă, calculatorul meu din proprie iniţiativă schimbă la intervale ora. O corectez şi peste vreo două zile iar constat anomalii orare: ora 8.10 când numai ce am mâncat de prânz, ora 23.27 când mă trezesc sau ora 4.26 când e vreme de culcare. Aşa că uit de ceas şi mă pomenesc într-un timp defect. Fără calendar, fără ceas, fără deşteptător. Parcă-i bine.

amurg înflorit

Dacă visezi un copac înflorit, visele.ro îţi spun ce te aşteaptă: căsătorie şi copii la scurt timp. Lucrurile sunt clare. Dar dacă-l visezi cu ochii deschişi?

Iau un gât de lichior, că e joi seara (l.e.: aşa credeam, dar când m-am trezit a doua zi, era sâmbătă dimineaţa) şi mă fofilez pe lângă geam. Ula-la-la...şi ce mi-e dat să văz? Puhoaie de tineret neliniştit şi gălăgios. Puzderie, câtă frunză şi iarbă în Codrii Moldovei! Stau înfipţi în asfalt şi emit sunete. Nu că ar fi prima dată, dar mereu mă minunez. Ca o o doamnă venerabilă şi înaintată în vârstă ce sunt. Mai trag un gât de lichior iute şi lămâios, mai să crez că beau cafea.

Păi...mai staţi pe acasă, dragi copii...sau dacă se poate, să daţi sonorul mai încet. Se poate?

nicăieri

- Auf viderzein!

Soarbe din cafea. (...)

- Eu nu vreau să plec nicăieri.

odă plăcutelor trândăvii

Rotola mea avea gust de ars: niscaiva verdeţuri încălzite, roşii, ciuperci şi alte cele combinate într-un mod nu prea fericit. Rotola lui N. era mai acătării la gust, ţinea de foame. Ciuperci, şuncă şi aluat copt. Bunicică.

Dar ce soare, ce lumină. Gingerino amărui şi rece. Puntea era de lemn cald, soarele era italian de naţionalitate, iar apa de la picioare era veneţiană. N. mă îmbie să descriem prin cuvinte cheie ce înseamnă Italia pentru noi. Am început să enumerăm: soare, răsfăţ, mâncare bună, gălăgie, taifas, voie bună, dolce far niente.

Lucruri ştiute, dar confirmate. La vita e tare bella câteodată.

Dottore, dottore...

We hear them screaming their lungs out this childish song for some time now. It starts with "dottore, dottore..." and apparently the rest of the lyrics are not very elegant. The happy graduates, wearing a Caesarean wreath on their head, walk down the streets accompanied by family and friends. When they don't sing, they speak out loud, they hug each other numberless times while parents are usually taking photos of their son/daughter who is...subject to a ritual of public humiliation. Beside the silly song, the graduate is forced into reading the manifesto di laurea (a poem written by friends which obscenely describes the protagonist's life) and wear ridiculous costumes. And the mockery does not end here. Everyone is in high spirits. Maybe because of the bottles of wine they are tightly holding.

Here's how the Italian graduation festivities look like from my window.

omnia mea mecum porto

Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.

N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.

Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.

dimineţi

În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.

Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.

Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.

pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.

3 polițiști tineri stăteau de vorbă în parc

‎"...Eu am fost într-un anticariat, în altul...am găsit și Jurnalul și Adevărul, câte 2 volume, câte 3. Vinde lumea acuma tot. De foame....Nu vinzi căciula, mă?"

scufundare în lectură

Îmi ascund faţa după Orwell. Stau culcată cu cartea deschisă ostentativ în două. Încerc să-mi controlez respiraţia, până aerul inspirat devine înăduşitor. Mă lichefiez, gata. Stomacul înoată, şi suflul ăla intern, căruia îi spunem câteodată suflet, tot sub apă era, rândurile erau ca nişte fire de electricitate pe care se zbânţuiau nişte vrăbii, iar cuvintele se lăbărţau grotesc. Orwell povestea liniştit mai departe despre ceaiuri englezeşti cu 2 felii mari de pâine cu margarină, despre London tramps şi penniless beggars. Murmura în surdină şi repezit şi cum nu puteam să disting o iotă din bolboroseala lui, continuam singură naraţiunea. După o vreme, mi-am amintit că nu am dat încă pagina şi impresia pe care voiam s-o las de om scufundat în lectură s-ar putea să nu ţină. M-am bunghit într-o carte deschisă cu sufletul sub apă fără să avansez în lectură. Când părea că valurile se domoliseră, las cartea din mâini şi mă gândesc ce să spun. Dau să formulez un început de propoziţie şi simt cum mi se contorsionează barbar faţa şi nu-mi ajunge aer nici cât să articulez un cuvânt. Îmi acopăr faţa cu mâinile. Ce-mi mai venea să plâng. În hohote. Un dezastru acvatic, carevasăzică.

fulgi = mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada

În dupa-amiaza zilei trecute, când mă întoarceam agale de la bibliotecă (vivat Sala Borsa!), observ că picurii de ploaie încep să semene tot mai mult cu fulgi punctiformi, din aceia care prevestesc prima ninsoare. Că se înteţesc vizibil şi roiesc visător în aer. Când a dat întunericul şi mai bine, am dat fuga în Piazza Maggiore. Fulgii erau tot acolo, îngrămădiţi frumos în straturi. Cu mâinile tremurânde, N. a înfipt într-un moviliţă de zăpadă 2 mostre de parfum (era tot ce-a găsit în geantă) şi aşa a apărut pe lume primul urecheat binemirositor din istoria omenirii.

Tot de ieri seara datează primele bătăi cu zăpadă de sub geam cu hăiturile aferente.

this square called facebook

It occurred to me that this facebook thing is just like we were out in an immense open place, all standing and minding our own businesses (gazing at the sun, dancing in circles, listening to music, reading, chatting maybe). There are around so many people we know, so many people we would usually stop by in the street and at least say hi. But facebook is just a large square in which we sit side by side without taking a look at each other, without saying hi. How rude.

And I remember Brat who used to navigate through his messenger contact list and started by buzzing everyone in row with the same odd question: Hello, how are you? Very few replied of course, but those who did were the worthwhile chatting with, I might think.

duminici departe

McDonalds din piaţa Maggiore din Bologna. Duminica la prima oră găseşti doar pensionari citindu-şi ziarul în timp ce sorb dintr-un espresso foarte scurt. Unii tăcuţi, alţii conversând febril. "Poiana lui Iocan în variantă italiană", zice N. Pe la 12 se aglomerează instant. Găsesc două locuri în colţul nostru preferat cu vedere spre stradă şi îi fac semn să-şi facă drum până acolo. În timp ce desfacem mâncarea, N îmi zice că o doamnă din faţa noastră cu privirea ridată ne observă îndelung cu ochi materni, jinduitori. O iscodesc şi eu cu coada ochiului şi ni se întâlnesc privirile. La aceeaşi masă cu ea, alte 2 doamne poartă însemnele estului: priviri bătrâne, gesturi stinghere, dialog şoptit. Nu ştiu cum ne simţim şi noi două mai acasă printre atâtea mame. Alte două femei îşi fac loc printre scaune. Una are pe tavă un cappuccino, iar cealaltă doamnă caută din priviri o tavă liberă. Instalate, încep să scoată discret din geantă: un pachet de biscuiţi, un măr, un cuţit şi 2 ambalaje de hârtie care par să conţină sandvişuri. Fiecare va aşeza cu preocupare pe tava celeilalte ce a adus de acasă: pachetul de biscuiţi e împărţit în 2 (merge bine cu cappuccino), mărul este curăţit de coajă cu mişcări încete şi tăiat în 2, sandvişul cu şniţel va fi schimbat cu un sandviş cu şuncă. N îmi arată că şi doamnele din stânga care vorbesc într-o limbă slavă au făcut la fel. La masa din spate stau înghesuite alte doamne de vârstă medie care discută intens în „moldo-română”, amestecând frumos accentele într-o conversaţie veselă de duminică. „Uite cum se face Unirea”, chichoteşte N...

Lying dormant (Hronicul vârstei/generaţiei mele)

"Try to find out what your true personal goals and drivers are; who are you, what does intrinsically drive you and what your goals in both work and life are. Self-assessment means getting a clear picture of yourself: Your strengths, weaknesses, talents, challenges, preferences, values, work habits and lifestyle. What types of jobs match your personality? Where would you be happy and successful? Where would you be uncomfortable and dissatisfied?"

ăăăă...whaaat? mai citeşte o dată.

Când bei o cafea şi te încălzeşti tare şi crezi că fierbinţeala e de la

vreo exaltare subită,

de la o veritabilă stare de bine,

de la un chicot lăuntric foarte ascuţit.

Totuna.

Tiki îmi zice că m-am însufleţit degeaba.