Verde

  

ochiuri

  

(celălalt) San Marino

Ne-am pornit aşadar la San Marino. Nu mai mult de 2 ore trebuia să facem din Bologna. Am alergat până la gară cu somnul în ochi. Măcar bine că la ora aceea drumul era liber, nu trebuia să facem slalom printre trecători lenţi. Am respirat omeneşte abia când am văzut ora de pe frontispiciul gării: mai aveam 8 minute să cumpărăm bilete şi să găsim peronul corespunzător. Am început să butonăm febril la primul aparat de bilete găsit liber. Nu-i San Marino! SM nu era printre opţiuni. În schimb, monitoarele mari de sus arătau că trenul pleca în 4 minute. La ghişee aşteptau şiruri lungi de oameni cu bagaje. Nu reuşim. Ce facem? De acasă văzusem pe net că trenul spre SM trece prin Padova. [Am strâns din umeri, ce-i drept, de ce adicătelea să treacă prin Padova când Padova e mai la nord iar SM era mai jos de Bologna, înspre sud, dar ne-am zis repede că nu te pui cu sistemul feroviar italian, ştiu ei mai bine cum să facă rutele aşa că nu ne-am bătut prea mult capul cu asta.] Următorul tren spre Padova pleca peste o oră, aşa că am avut timp pentru un espresso la o cafenea din apropiere şi pentru deliciul de a fi printre primii clienţi din acea dimineaţă. În Padova am fost îndârjite. Vedem oraşul cu altă ocazie, noi ne-am pornit la SM. Maşinăriile de acolo arătau că trebuie să luăm trenul spre Bassano şi de acolo după vreo jumătate de oră un alt tren spre SM. Bun. Luat bilet, căutat peron PE. Aşa scria pe ecrane: trenul spre Bassano pleacă de pe peronul PE. Nu-i. L-am căutat bine, ne-am uitat după toate indicatoarele.

- Mi scusi, dov’e binario PE?

Bătrânelul se uită pe bilet şi face semn că trebuie să ieşim mult din gară, să trecem de gara auto şi…ne descurcăm mai departe. Ne uităm la ceas şi ne avântăm în soare. În locul cu pricina – numai autobuze, nici pomeneală de linie ferată. Întreb la nimereală primii 2 oameni. Ne chinuim să ne înţelegem dar fără rezultat. Unde vreţi să mergeţi? Cu autobuzul sau cu trenul? Convinse că omuleanul cu uniformă care ne-a îndrumat încoace e un fals angajat al Căilor Ferate, ne repezim înapoi în gară. Următoarele 2 persoane n-aveau habar. Mă întreb încă o dată dacă peronul PE există. Nu mai avem de cine să întrebăm şi trenul o fi plecat de minute bune. N. a prins-o în sfârşit disponibilă  pe doamna de la Informaţii. Trebuie să mergem înapoi la autogară, să căutăm peronul 14 şi să luăm primul autobuz spre Bassano. Cu acelaşi bilet de tren. Păi cum, trenul s-a transformat în autobuz? Nu avem timp de explicaţii totuşi. Peste o oră şi ceva ajungeam în gara din Bassano. Sigur asta-i gara?, o trag pe N de mânecă în timp ce coborâm. Un domn se întoarce spre noi şi dă din cap. Alt compatriot, pesemne că.

De aici în cam jumătate de oră trebuia să luăm tren spre SM. N. ar fi vrut o cafea, mie îmi era cam foame. Ne mângâiem cu gândul că ne răsfăţăm cum se cuvine după atâta drum lung când ajungem în SM. Cumpărăm totuşi 2 micro-sandvişuri de la bufetul gării. Vine trenul. Entuziasm, se văd munţii, cât verde, numărăm exaltate staţiile, facem poze stângace de la geam în viteza trenului etc. Măi cum se schimbă lumile astea la distanţă de 1 km, ce rupturi formidabile de spaţiu. Aici eşti într-un cătun sau orăşel de provincie cu o gară modestă şi...cu o staţie de tren mai încolo, te pomeneşti într-o lume complet diferită, culmea civilizaţiei, ne închipuiam noi.

În sfârşit, prossima fermata: SM. Palpităm de mândrie. We made it! Trenul încetineşte, apăsăm butonul verde, se deschid uşile cu un sâsâit şi peisajul mult aşteptat ni se înfăţişează înaintea ochilor. Un vag scurt circuit de disonanţă cognitivă. Ăsta nu e SM. Văzusem multe poze de-ale unor colegi care ajunseseră pe acolo şi ce vedeam noi nu se încadra în schemele noastre de aşteptări: câteva viluţe de munte, o gară de pe la 1900 şi o linie ferată. Ăsta nu e SM, mai exclam o dată cu jumătate de voce. Unde-i oraşul cu ziduri, catedrale, piaţete, magazine de firmă etc?

O tânără ne urmăreşte cu gura până la urechi. Vrea să ne spună ceva.

- You wanted to get to the…Republic of SM?

Eu încă eram în faza negării şi primul meu impuls a fost să o contrazic şi să-i demonstrez că ne aflam deja în SM. Fără să aştepte răspunsul, fata ne spune dintr-o răsuflare un text ştiu parcă dinainte. Luaţi trenul spre Bassano, apoi spre Padova, din Padova spre Bologna, din Bologna spre Rimini, iar din Rimini - autobuzul până în SM.

Printre două hohote de râs isteric, o întrebăm detalii administrative:

- Şi acum unde suntem? 

- În…Veneto, strânge din umeri fata.

- Şi ce putem face aici, o întreb eu, convinsă că orice destinaţie este bună la ceva.

- Nothing!, veni răspunsul cât se poate de franc şi categoric.

Ne asigură că trenul vine înapoi în 10 minute. Timp destul cât să ne prăpădim de râs şi să admirăm cu stupoare peisajul montan aproape identic cu cel din SM. Şi să facem câteva poze.

 

unbearable backlight

flautistul. poveste scurtă în patru acte

1. Cânta frumos. Vântul se înduioşase si sta liniştit. Oamenii îşi plimbau melancolici patrupezii.

2. O doamnă s-a isterizat din motive neştiute la jumătate de metru. Isteria ei a atras instant o pleiadă de curioşi. Printre ei erau şi carabinieri. Reveria a fost curmată şi înlocuită de o larmă de glasuri. Flautistul era cel mai nedumerit.

                               

                                             











3. Apoi s-a lăsat liniştea.

4. Trist, flautistul s-a încheiat la frac şi şi-a împachetat cu grijă flautul. A fost petrecut cu privirea de toate perechile de urechi din Piaza San Stefano private subit de sunetele Carnavalului Veneţian de Briccialdi. 

cum doarme tiki

Tiki e înciudată că nu poate sta cu faţa în sus mai mult de câteva minute. Cu bucle răsfirate pe pernă, cu mâinile drepte pe lângă corp. Exact ca un cadavru îmbălsămat scos la vedere pe un catafalc. N-ar adormi în poziţia asta în vecii vecilor. Somnul stă pe vârful nasului nehotărât parcă şi genele clipesc neliniştite. Când ei îi place să doarmă pe burtă cu obrazul afundat în pernă, cu căldura din ochi intensificându-se. Şi îi place aşa tare. Dar are un vag sentiment de necuviinţă. Pentru că în somn duduile alea din poveşti stau nemişcate, nu clipesc des din gene, nu se întorc pe o parte pe alta, nu-şi dau jos plapuma cu picioarele şi probabil nu se descalţă prin somn de ciorapi. În nici într-un caz nu-şi arunca vesta pe lângă pat. 

denuncio în barcelona

Ofiţerul de poliţie avea o înfăţişare tipic mediteraneană cu plete gri şi fruntea înaltă. Vorbea concomitent în engleză cu mine şi în italiană cu băieţii din spate. Pe hol mai erau 2 grupuri de tineri convocaţi din aceeaşi pricină la comisariatul de poliţie din Barcelona: aveau şi ei de făcut un denuncio.

L-am înjurat toată ziua. În fiecare minut. Un individ sau naiba ştie cine a pus gând necuvenit pe geanta mea de umăr şi mi-a creat o mie de necazuri. Şi mânie multă soră cu depresia. În Barcelona, într-un local public şi foarte turistic, mai precis McDonalds, şezând frumos la masă, faţă în faţă cu N. Peste 10 minute eram în genunchi uitându-mă pe sub canapele după geantă. Unde-i geanta, N? Nu-i geanta. Aparatul foto! Cardul! Telefonul!....aaaa, paşaportul! Iar??? Abia ce mă liniştisem după întâmplarea din februarie şi după un alt incident la scurt timp când am mai suprins pe cineva cu faţa smeadă interesat de fermoarul genţii mele.

În următoarele 3 ore am conversat amabil cu cel puţin 4 ofiţeri de poliţie, iar unui consilier bancar a trebuit să-i repet pe litere de două ori cum se scrie Moldova. Thank you, m’am Ko-djo-ka-rou for making this clear for me. Politeţea devine agasantă în condiţii de nervozitate culminantă.

A doua zi dimineaţa m-am repezit la consulatul român. Mi-a luat 2 ore să-l găsesc şi 3 cartele de metrou. Am dat buzna acolo cum ar năvăli un copil în ograda bunicilor. Erau oaza mea de consolare într-un oraş străin. După discuţiile interminabile cu cei de la poliţie şi cei de la bancă, aveam în sfârşit să găsesc înţelegere şi poate niţică empatie de la ai mei. Nici eu nu ştiu exact ce aşteptări aveam. Primul dialog cu funcţionarul de la ghişeu a fost scurt şi năucitor. Îi vorbeşti omului cu capul aplecat în vitrină şi el vociferează autoritar la microfon de aude toată sala despre necazul tău. Ba te mai ia şi în zeflemea. Există legea, există procedura mai presus de orice. Completaţi hârtiile astea, plătiţi 65 de euro şi mergeţi în biroul alăturat. Dar eu aş fi vrut să mă jelui, să-i povestesc cum s-a întâmplat, cum cei de la Mc nu aveau camere video şi cât ar fi ajutat asta, că nu dormisem în noaptea de dinainte, că ce dezastru e lumea asta dacă nu poţi mânca liniştit într-un local fără să fie nevoie să te uiţi paranoic în jur, cum incidentul ăsta e de fapt o catastrofă pentru că acum trebuie să trag o mie de ponoase de pe urma lui etc.

mame din est

Când nu împing un bătrân în cărucior sau îl sprijină la urcat sau coborât trepte, le vezi grupate pe băncuţe în parc. Duminica e zi de adunare. Ce mai face Lenuţa, ce şi-a cumpărat Serioja, când mai vii pe la mine, când se întoarce Maria de la Moldova, cică s-a votat preşedintele, ce-a mai zis signora. Nu-i greu să le reperezi. Portul e cel de acasă. Dar mai ales privirea.

timeless

Când mă culc înseamnă că sunt gata să renunţ la ziua sfârşită, pe terminate sau în curs. Că pot să-i pun astfel punct, că îi dau drumul. Că nu mai am de ce sta trează. Inconştient încă mai fac bilanţuri la sfârşit de zi, chiar dacă nu prea mai am ce inventaria. Cântăresc mai ales sentimentul cu care îmi termin ziua. Dacă îmi pare bine sau nu că s-a mai dus o zi, dacă am chef să încep alta, dacă îmi merit somnul. Casc fără să-mi acopăr gura şi alung cu mâna duhul somnului pe care-l expir cu năduf într-o parte. Du-te, du-te.

Vreau să mă bucur însă că de ceva timp îmi permit să mă culc fără să îmi setez alarma pe telefon. Mă culc când mi se termină ziua şi mă trezesc când mi se termină somnul. În complicitate parcă, calculatorul meu din proprie iniţiativă schimbă la intervale ora. O corectez şi peste vreo două zile iar constat anomalii orare: ora 8.10 când numai ce am mâncat de prânz, ora 23.27 când mă trezesc sau ora 4.26 când e vreme de culcare. Aşa că uit de ceas şi mă pomenesc într-un timp defect. Fără calendar, fără ceas, fără deşteptător. Parcă-i bine.

amurg înflorit

Dacă visezi un copac înflorit, visele.ro îţi spun ce te aşteaptă: căsătorie şi copii la scurt timp. Lucrurile sunt clare. Dar dacă-l visezi cu ochii deschişi?

Iau un gât de lichior, că e joi seara (l.e.: aşa credeam, dar când m-am trezit a doua zi, era sâmbătă dimineaţa) şi mă fofilez pe lângă geam. Ula-la-la...şi ce mi-e dat să văz? Puhoaie de tineret neliniştit şi gălăgios. Puzderie, câtă frunză şi iarbă în Codrii Moldovei! Stau înfipţi în asfalt şi emit sunete. Nu că ar fi prima dată, dar mereu mă minunez. Ca o o doamnă venerabilă şi înaintată în vârstă ce sunt. Mai trag un gât de lichior iute şi lămâios, mai să crez că beau cafea.

Păi...mai staţi pe acasă, dragi copii...sau dacă se poate, să daţi sonorul mai încet. Se poate?

nicăieri

- Auf viderzein!

Soarbe din cafea. (...)

- Eu nu vreau să plec nicăieri.

odă plăcutelor trândăvii

Rotola mea avea gust de ars: niscaiva verdeţuri încălzite, roşii, ciuperci şi alte cele combinate într-un mod nu prea fericit. Rotola lui N. era mai acătării la gust, ţinea de foame. Ciuperci, şuncă şi aluat copt. Bunicică.

Dar ce soare, ce lumină. Gingerino amărui şi rece. Puntea era de lemn cald, soarele era italian de naţionalitate, iar apa de la picioare era veneţiană. N. mă îmbie să descriem prin cuvinte cheie ce înseamnă Italia pentru noi. Am început să enumerăm: soare, răsfăţ, mâncare bună, gălăgie, taifas, voie bună, dolce far niente.

Lucruri ştiute, dar confirmate. La vita e tare bella câteodată.

Dottore, dottore...

We hear them screaming their lungs out this childish song for some time now. It starts with "dottore, dottore..." and apparently the rest of the lyrics are not very elegant. The happy graduates, wearing a Caesarean wreath on their head, walk down the streets accompanied by family and friends. When they don't sing, they speak out loud, they hug each other numberless times while parents are usually taking photos of their son/daughter who is...subject to a ritual of public humiliation. Beside the silly song, the graduate is forced into reading the manifesto di laurea (a poem written by friends which obscenely describes the protagonist's life) and wear ridiculous costumes. And the mockery does not end here. Everyone is in high spirits. Maybe because of the bottles of wine they are tightly holding.

Here's how the Italian graduation festivities look like from my window.

omnia mea mecum porto

Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.

N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.

Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.

dimineţi

În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.

Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.

Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.

pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.

3 polițiști tineri stăteau de vorbă în parc

‎"...Eu am fost într-un anticariat, în altul...am găsit și Jurnalul și Adevărul, câte 2 volume, câte 3. Vinde lumea acuma tot. De foame....Nu vinzi căciula, mă?"

scufundare în lectură

Îmi ascund faţa după Orwell. Stau culcată cu cartea deschisă ostentativ în două. Încerc să-mi controlez respiraţia, până aerul inspirat devine înăduşitor. Mă lichefiez, gata. Stomacul înoată, şi suflul ăla intern, căruia îi spunem câteodată suflet, tot sub apă era, rândurile erau ca nişte fire de electricitate pe care se zbânţuiau nişte vrăbii, iar cuvintele se lăbărţau grotesc. Orwell povestea liniştit mai departe despre ceaiuri englezeşti cu 2 felii mari de pâine cu margarină, despre London tramps şi penniless beggars. Murmura în surdină şi repezit şi cum nu puteam să disting o iotă din bolboroseala lui, continuam singură naraţiunea. După o vreme, mi-am amintit că nu am dat încă pagina şi impresia pe care voiam s-o las de om scufundat în lectură s-ar putea să nu ţină. M-am bunghit într-o carte deschisă cu sufletul sub apă fără să avansez în lectură. Când părea că valurile se domoliseră, las cartea din mâini şi mă gândesc ce să spun. Dau să formulez un început de propoziţie şi simt cum mi se contorsionează barbar faţa şi nu-mi ajunge aer nici cât să articulez un cuvânt. Îmi acopăr faţa cu mâinile. Ce-mi mai venea să plâng. În hohote. Un dezastru acvatic, carevasăzică.

fulgi = mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada

În dupa-amiaza zilei trecute, când mă întoarceam agale de la bibliotecă (vivat Sala Borsa!), observ că picurii de ploaie încep să semene tot mai mult cu fulgi punctiformi, din aceia care prevestesc prima ninsoare. Că se înteţesc vizibil şi roiesc visător în aer. Când a dat întunericul şi mai bine, am dat fuga în Piazza Maggiore. Fulgii erau tot acolo, îngrămădiţi frumos în straturi. Cu mâinile tremurânde, N. a înfipt într-un moviliţă de zăpadă 2 mostre de parfum (era tot ce-a găsit în geantă) şi aşa a apărut pe lume primul urecheat binemirositor din istoria omenirii.

Tot de ieri seara datează primele bătăi cu zăpadă de sub geam cu hăiturile aferente.

this square called facebook

It occurred to me that this facebook thing is just like we were out in an immense open place, all standing and minding our own businesses (gazing at the sun, dancing in circles, listening to music, reading, chatting maybe). There are around so many people we know, so many people we would usually stop by in the street and at least say hi. But facebook is just a large square in which we sit side by side without taking a look at each other, without saying hi. How rude.

And I remember Brat who used to navigate through his messenger contact list and started by buzzing everyone in row with the same odd question: Hello, how are you? Very few replied of course, but those who did were the worthwhile chatting with, I might think.

duminici departe

McDonalds din piaţa Maggiore din Bologna. Duminica la prima oră găseşti doar pensionari citindu-şi ziarul în timp ce sorb dintr-un espresso foarte scurt. Unii tăcuţi, alţii conversând febril. "Poiana lui Iocan în variantă italiană", zice N. Pe la 12 se aglomerează instant. Găsesc două locuri în colţul nostru preferat cu vedere spre stradă şi îi fac semn să-şi facă drum până acolo. În timp ce desfacem mâncarea, N îmi zice că o doamnă din faţa noastră cu privirea ridată ne observă îndelung cu ochi materni, jinduitori. O iscodesc şi eu cu coada ochiului şi ni se întâlnesc privirile. La aceeaşi masă cu ea, alte 2 doamne poartă însemnele estului: priviri bătrâne, gesturi stinghere, dialog şoptit. Nu ştiu cum ne simţim şi noi două mai acasă printre atâtea mame. Alte două femei îşi fac loc printre scaune. Una are pe tavă un cappuccino, iar cealaltă doamnă caută din priviri o tavă liberă. Instalate, încep să scoată discret din geantă: un pachet de biscuiţi, un măr, un cuţit şi 2 ambalaje de hârtie care par să conţină sandvişuri. Fiecare va aşeza cu preocupare pe tava celeilalte ce a adus de acasă: pachetul de biscuiţi e împărţit în 2 (merge bine cu cappuccino), mărul este curăţit de coajă cu mişcări încete şi tăiat în 2, sandvişul cu şniţel va fi schimbat cu un sandviş cu şuncă. N îmi arată că şi doamnele din stânga care vorbesc într-o limbă slavă au făcut la fel. La masa din spate stau înghesuite alte doamne de vârstă medie care discută intens în „moldo-română”, amestecând frumos accentele într-o conversaţie veselă de duminică. „Uite cum se face Unirea”, chichoteşte N...

Lying dormant (Hronicul vârstei/generaţiei mele)

"Try to find out what your true personal goals and drivers are; who are you, what does intrinsically drive you and what your goals in both work and life are. Self-assessment means getting a clear picture of yourself: Your strengths, weaknesses, talents, challenges, preferences, values, work habits and lifestyle. What types of jobs match your personality? Where would you be happy and successful? Where would you be uncomfortable and dissatisfied?"

ăăăă...whaaat? mai citeşte o dată.

Când bei o cafea şi te încălzeşti tare şi crezi că fierbinţeala e de la

vreo exaltare subită,

de la o veritabilă stare de bine,

de la un chicot lăuntric foarte ascuţit.

Totuna.

Tiki îmi zice că m-am însufleţit degeaba.

/Stau ca şi cum cineva ar trebui să-şi aducă aminte de mine

şi-ntre timp, ros de aer şi nins, mi se stinge lumina-n oricine./

(Nichita Stănescu)

împodobeşte, mamă, bradul

Tiki s-a trezit într-o dimineaţă sub un morman de cărţi. A clipit des din ochi şi s-au aprins luminiţele.

Cu un bulgar se poate!

Mă uitam dintr-o parte la lumea aceea îngrămădită, să tot fi fost vreo două sute, sau vreo trei. Funcţionara citea din toţi plămânii o listă de nume şi împărţea caziere. Nu se aude, nu se aude, mai citiţi o dată, se auzeau voci supărate din mulţime. În rusă. Viitori posesori de paşapoarte româneşti.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.

- când ne vedem azi?
- cât mai repede, să prindem lumina zilei!

lecturi de sezon

(palpitaţii) de acuma oi citi nopţile la lumina colorată a bradului.

send

Câteodată mă surprind ticluind în gând răspunsuri pline de năduf la supărări de ocazie. Oricât nu aş încerca să-mi ţin mintea sub ascultare, ajung în cele din urmă la concluzia că am produs clandestin un "comunicat" cât se poate de isteţ şi rezonabil. Şi atunci, următoarea acţiune terapeutică este să apăs cu acelaşi năduf butonul send.
Şi îl apăs. Şi mesajul se duce. De obicei către o altă adresă pe care nu o deschid mai niciodată. Acolo se constituie treptat arhiva mâniilor mele scurte şi afectate pe care aleg să nu le adresez nimănui, să nu le personific, să nu le dau chip şi asemănare.
Just for the record. Dar şi pentru plăcerea de a apăsa butonul send, de a trimite ceva (naibii).

impas

când mama îşi cere scuze că te sună.

stomacul meu vrea să fie violoncel

când ascult ceva insuportabil de frumos, se întâmplă să stau cu burta lipită de şira spinării, pentru că deseori îmi închipui că cineva se joacă cu intestinele mele pe acordurile muzicii în cauză.

răbdarea lecturală

Parcă vreau iar să mă prindă valul acela înţepător şi atunci, înainte de a mă prăbuşi printre perne, pulverizez rapid câţiva stropi de parfum. Un fular molicel în jurul gâtului sporeşte starea de bine. Dar înainte de asta, am nevoie de un suflu nou-nouţ în gură şi de mâini înmiresmate şi înmuiate cu cremă.

Mă-nconjor cu cărţi, carevasăzică. Mai mereu mi-e greu să aleg o singură carte, aşa că mi le aduc aproape pe toate cele posibile. O iau pe prima, trec de prima pagină şi de dedicaţii, citesc câteva rânduri din prefaţă şi jubilez de încântare.

Am impresia că o să mă prindă zorii cu cartea aceea în mână, dar nu mai pot de nerăbdare să trec rapid cu ochii şi prin celelalte. Trec iute la următoarea. Acelaşi entuziasm, aceeaşi euforie livrescă. Apoi ca o combustie rapidă, interesul se rarefiază. Sună telefonul, mi se face foame-sete-frig-somn, îmi aduc brusc aminte că am ceva urgent de făcut etc. Îmi promit că revin repede, că pauza va fi insignifiant de scurtă. Dar parcă ştiu, după un vag sentiment de vină, că vor urma alte şi alte infidelităţi.

Ce e şi cu cititul ăsta, o plăcere scurtă şi mereu amânată.