omnia mea mecum porto

Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.

N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.

Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.

dimineţi

În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.

Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.

Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.

pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.

3 polițiști tineri stăteau de vorbă în parc

‎"...Eu am fost într-un anticariat, în altul...am găsit și Jurnalul și Adevărul, câte 2 volume, câte 3. Vinde lumea acuma tot. De foame....Nu vinzi căciula, mă?"

scufundare în lectură

Îmi ascund faţa după Orwell. Stau culcată cu cartea deschisă ostentativ în două. Încerc să-mi controlez respiraţia, până aerul inspirat devine înăduşitor. Mă lichefiez, gata. Stomacul înoată, şi suflul ăla intern, căruia îi spunem câteodată suflet, tot sub apă era, rândurile erau ca nişte fire de electricitate pe care se zbânţuiau nişte vrăbii, iar cuvintele se lăbărţau grotesc. Orwell povestea liniştit mai departe despre ceaiuri englezeşti cu 2 felii mari de pâine cu margarină, despre London tramps şi penniless beggars. Murmura în surdină şi repezit şi cum nu puteam să disting o iotă din bolboroseala lui, continuam singură naraţiunea. După o vreme, mi-am amintit că nu am dat încă pagina şi impresia pe care voiam s-o las de om scufundat în lectură s-ar putea să nu ţină. M-am bunghit într-o carte deschisă cu sufletul sub apă fără să avansez în lectură. Când părea că valurile se domoliseră, las cartea din mâini şi mă gândesc ce să spun. Dau să formulez un început de propoziţie şi simt cum mi se contorsionează barbar faţa şi nu-mi ajunge aer nici cât să articulez un cuvânt. Îmi acopăr faţa cu mâinile. Ce-mi mai venea să plâng. În hohote. Un dezastru acvatic, carevasăzică.

fulgi = mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada

În dupa-amiaza zilei trecute, când mă întoarceam agale de la bibliotecă (vivat Sala Borsa!), observ că picurii de ploaie încep să semene tot mai mult cu fulgi punctiformi, din aceia care prevestesc prima ninsoare. Că se înteţesc vizibil şi roiesc visător în aer. Când a dat întunericul şi mai bine, am dat fuga în Piazza Maggiore. Fulgii erau tot acolo, îngrămădiţi frumos în straturi. Cu mâinile tremurânde, N. a înfipt într-un moviliţă de zăpadă 2 mostre de parfum (era tot ce-a găsit în geantă) şi aşa a apărut pe lume primul urecheat binemirositor din istoria omenirii.

Tot de ieri seara datează primele bătăi cu zăpadă de sub geam cu hăiturile aferente.

this square called facebook

It occurred to me that this facebook thing is just like we were out in an immense open place, all standing and minding our own businesses (gazing at the sun, dancing in circles, listening to music, reading, chatting maybe). There are around so many people we know, so many people we would usually stop by in the street and at least say hi. But facebook is just a large square in which we sit side by side without taking a look at each other, without saying hi. How rude.

And I remember Brat who used to navigate through his messenger contact list and started by buzzing everyone in row with the same odd question: Hello, how are you? Very few replied of course, but those who did were the worthwhile chatting with, I might think.

duminici departe

McDonalds din piaţa Maggiore din Bologna. Duminica la prima oră găseşti doar pensionari citindu-şi ziarul în timp ce sorb dintr-un espresso foarte scurt. Unii tăcuţi, alţii conversând febril. "Poiana lui Iocan în variantă italiană", zice N. Pe la 12 se aglomerează instant. Găsesc două locuri în colţul nostru preferat cu vedere spre stradă şi îi fac semn să-şi facă drum până acolo. În timp ce desfacem mâncarea, N îmi zice că o doamnă din faţa noastră cu privirea ridată ne observă îndelung cu ochi materni, jinduitori. O iscodesc şi eu cu coada ochiului şi ni se întâlnesc privirile. La aceeaşi masă cu ea, alte 2 doamne poartă însemnele estului: priviri bătrâne, gesturi stinghere, dialog şoptit. Nu ştiu cum ne simţim şi noi două mai acasă printre atâtea mame. Alte două femei îşi fac loc printre scaune. Una are pe tavă un cappuccino, iar cealaltă doamnă caută din priviri o tavă liberă. Instalate, încep să scoată discret din geantă: un pachet de biscuiţi, un măr, un cuţit şi 2 ambalaje de hârtie care par să conţină sandvişuri. Fiecare va aşeza cu preocupare pe tava celeilalte ce a adus de acasă: pachetul de biscuiţi e împărţit în 2 (merge bine cu cappuccino), mărul este curăţit de coajă cu mişcări încete şi tăiat în 2, sandvişul cu şniţel va fi schimbat cu un sandviş cu şuncă. N îmi arată că şi doamnele din stânga care vorbesc într-o limbă slavă au făcut la fel. La masa din spate stau înghesuite alte doamne de vârstă medie care discută intens în „moldo-română”, amestecând frumos accentele într-o conversaţie veselă de duminică. „Uite cum se face Unirea”, chichoteşte N...

Lying dormant (Hronicul vârstei/generaţiei mele)

"Try to find out what your true personal goals and drivers are; who are you, what does intrinsically drive you and what your goals in both work and life are. Self-assessment means getting a clear picture of yourself: Your strengths, weaknesses, talents, challenges, preferences, values, work habits and lifestyle. What types of jobs match your personality? Where would you be happy and successful? Where would you be uncomfortable and dissatisfied?"

ăăăă...whaaat? mai citeşte o dată.

Când bei o cafea şi te încălzeşti tare şi crezi că fierbinţeala e de la

vreo exaltare subită,

de la o veritabilă stare de bine,

de la un chicot lăuntric foarte ascuţit.

Totuna.

Tiki îmi zice că m-am însufleţit degeaba.

/Stau ca şi cum cineva ar trebui să-şi aducă aminte de mine

şi-ntre timp, ros de aer şi nins, mi se stinge lumina-n oricine./

(Nichita Stănescu)

împodobeşte, mamă, bradul

Tiki s-a trezit într-o dimineaţă sub un morman de cărţi. A clipit des din ochi şi s-au aprins luminiţele.

Cu un bulgar se poate!

Mă uitam dintr-o parte la lumea aceea îngrămădită, să tot fi fost vreo două sute, sau vreo trei. Funcţionara citea din toţi plămânii o listă de nume şi împărţea caziere. Nu se aude, nu se aude, mai citiţi o dată, se auzeau voci supărate din mulţime. În rusă. Viitori posesori de paşapoarte româneşti.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.

- când ne vedem azi?
- cât mai repede, să prindem lumina zilei!

lecturi de sezon

(palpitaţii) de acuma oi citi nopţile la lumina colorată a bradului.

send

Câteodată mă surprind ticluind în gând răspunsuri pline de năduf la supărări de ocazie. Oricât nu aş încerca să-mi ţin mintea sub ascultare, ajung în cele din urmă la concluzia că am produs clandestin un "comunicat" cât se poate de isteţ şi rezonabil. Şi atunci, următoarea acţiune terapeutică este să apăs cu acelaşi năduf butonul send.
Şi îl apăs. Şi mesajul se duce. De obicei către o altă adresă pe care nu o deschid mai niciodată. Acolo se constituie treptat arhiva mâniilor mele scurte şi afectate pe care aleg să nu le adresez nimănui, să nu le personific, să nu le dau chip şi asemănare.
Just for the record. Dar şi pentru plăcerea de a apăsa butonul send, de a trimite ceva (naibii).

impas

când mama îşi cere scuze că te sună.

stomacul meu vrea să fie violoncel

când ascult ceva insuportabil de frumos, se întâmplă să stau cu burta lipită de şira spinării, pentru că deseori îmi închipui că cineva se joacă cu intestinele mele pe acordurile muzicii în cauză.

răbdarea lecturală

Parcă vreau iar să mă prindă valul acela înţepător şi atunci, înainte de a mă prăbuşi printre perne, pulverizez rapid câţiva stropi de parfum. Un fular molicel în jurul gâtului sporeşte starea de bine. Dar înainte de asta, am nevoie de un suflu nou-nouţ în gură şi de mâini înmiresmate şi înmuiate cu cremă.

Mă-nconjor cu cărţi, carevasăzică. Mai mereu mi-e greu să aleg o singură carte, aşa că mi le aduc aproape pe toate cele posibile. O iau pe prima, trec de prima pagină şi de dedicaţii, citesc câteva rânduri din prefaţă şi jubilez de încântare.

Am impresia că o să mă prindă zorii cu cartea aceea în mână, dar nu mai pot de nerăbdare să trec rapid cu ochii şi prin celelalte. Trec iute la următoarea. Acelaşi entuziasm, aceeaşi euforie livrescă. Apoi ca o combustie rapidă, interesul se rarefiază. Sună telefonul, mi se face foame-sete-frig-somn, îmi aduc brusc aminte că am ceva urgent de făcut etc. Îmi promit că revin repede, că pauza va fi insignifiant de scurtă. Dar parcă ştiu, după un vag sentiment de vină, că vor urma alte şi alte infidelităţi.

Ce e şi cu cititul ăsta, o plăcere scurtă şi mereu amânată.

look no further. please

you know you can flip those pics later

click click there and back and either way

I feel like laughing and I sneeze

I will just lay out my situation however that would be like

this will improve my career prospects, oh, better not

you’ll get no blood of this stone. hard to say sorry when you’re not.

I can still swing my head, see?

hold that thought wrap it around my neck to keep me warm

you may think this is outrageous

last curiosity: how are you holding up?

insula

e un fel de fericire să stai pe întuneric pe canapeaua din bucătărie cu un ceai fierbinte în mână, iar de la spatele tău să se audă puternic ada milea cu balanescu quartet.

The Leaving Feeling

- Cristina…Vintilă!

Îmi zicea înainte de plecare (în cursul etapei de sortare a bagajelor după criterii vagi), că pe Vintilă nu l-ar lăsa în ruptul capului în România. E ca o Biblie îmi zicea și era cât pe ce s-o uite acum în aeroport. Vintilă e manualul de Antropologie, scris de Profesorul nostru, cu care ne-am întâlnit în seara de dinainte împreună cu alți colegi vintiliști. Rămasul bun s-a petrecut pe o vreme ploioasă îmbunată cu mult vin sec și bucurii de ciocolată din Bucuristanul de peste Prut, cu ceva căldură sprințară provenind când de la lumânările mici de pe masă, când de la căminele de pe lângă noi, cu râsete zgomotoase și bancuri despre evrei.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la aeroport: 9 kg în exces. A trebuit să renunțe la jumătate din eșarfele colorate și la un vraf de bluze și genți care se asortau cu eșarfele colorate. Nu le mai tria, le scotea la întâmplare și le îndesa cu năduf într-o altă geantă. Cam greu să știi ce ți-ar fi mai de folos în următoarele 10 luni, ce eșarfă vei avea chef să porți mai des dintre cea verde închis și cea cu flori mărunte, dintre celelalte cu flori mari, cu forme geometrice, cu buline și dintre cele cu franjuri, cu ațe sau cu broderii.

Acum 2 săptămâni, în celălalt aeroport bucureștean, altă Cristina tăcea cu ochi umezi și cu buzunarele pline de mici obiecte indispensabile care nu au încăput în valiza mare. În mâini mai ținea microfonul pentru convorbirile pe skype (prea fragil pentru a fi lăsat în bagajul mare) și o cutiuță rotundă cu bijuterii. Rucsacul de cală era prea greu. Când l-am deschis: numai cărți și un set de caiete cumpărat acum o lună în excursia ei la Chișinău (special pentru a le lua cu ea in Italia). Cristina nu se lăsa bătută, voia să aibă toate cărțile cu ea și, mai ales, caietele pe care le-a ales cu grijă mai mult de o oră de căutare printre zecile de tarabe de la Târgul Școlarului. I-am smuls aproape câteva cărți de literatură pe care le-ar fi putut găsi pe internet, la o adică, dacă tare vrea să le (re)citească.

Pe la mijlocul lunii trecute, stăteam convocați în semicerc și încercam să producem sfaturi înțelepte pentru P., angoasat de ce-l așteaptă în următoarele luni.

Peste 2 săptămâni sau peste 2 luni, o să trebăluiesc și eu cu bagaje și cu împachetatul amintirilor. De când mă bântuie acest feeling of leaving, nu pot avea liniște de una singură. Întreprind raiduri zilnice, când pe la un prieten, când pe la altul, revocând parcă tot ce m-a legat de acest oraș în ultimii 5 ani.

Deși...sinceră să fiu, Bucureștiul a devenit sec și anost ca un bagaj de demult, îndesat cu lucruri uzate, pe care nu ai nici un chef să-l despachetezi.

Ușurimea capului și impermanența

Acum vreo 7 ani, Ela era la ușă. I-am deschis și în secunda următoare m-am întors. Nu mă puteam uita la ea și îmi venea să plâng. Semăna cu fetița aceea din promo-uri televizate prin care niște filantropi aveau de gând să-i adune bani pentru operație de leucemie. Era senină tare, aproape feric-ită de gestul de a-și rade tot părul din cap. Zicea că e o penitență care-i procură bucurie ca nici o alta. Mie doar îmi părea rău în timp ce mă tot chinuiam în minte să le țin pe cele două Ele alături. Acum un an, o așteptam pe N. la BCU. Mi s-a tăiat iar răsuflarea când mi-a venit în întâmpinare. Și ea m-a frapat cu o atitudine de volnicie câștigată prin acest act. Apoi am dat de citatul ăsta ("Once in every woman's life she should cut off all her hair, pin it up on her wall and contemplate the nature of impermanence.") și am zis că e despre N. și Ela. A urmat apoi o reflecție sacadată în grup:

Mar: Mi-am taiat gâța prin clasa a șasea, o țineam în pungă și vreo 5 ani la rând o contemplam din când în când. Dupa ce m-am săturat să contemplu "nature of impermanence", am vândut-o pentru un preț aproape simbolic, pentru un scop mai puțin simbolic.

Lga: Eu mi-am lipit (sau cusut?) gâța din clasa a treia la păpușă. Avea părul prea scurt și nu o puteam împleti.

N: Eu îndeobște l-am lasat la frizerie, să îl contemple mătura. Îmi era de ajuns sa mă uit în oglindă și îmi vedeam the nature of impermanence.

Tor: Eram în clasa a șaptea sau a opta cand mi-am dat, ultima oara, jos părul si m-am transformat în băiețel. Am plecat plângând de la frizerie și am ținut-o în bocete vreo 2 zile. Sincer, n-aș repeta niciodată experiența asta. Prefer să mă fac verde-n cap decât să-și bage cineva foarfeca la mine-n păr.

Mar: Verde, zici...

Rista: Am zis că mă voi tunde...într-un viitor. Când decid că mă simt capabilă să imi port ușurimea capului prin lume, vă trimit poze.

Filmul lacrimal

Mi-am cumpărat picături pentru ochi (Tears Naturale, lacrimi de-adevăratelea, carevasăzică), am citit prospectul cu atenţie şi am dat de o poezie. Iat-o:

"Lacrimile dvs. conţin cantitatea corectă de componente naturale care formează un strat protector pe suprafaţa ochiului, numit film lacrimal. Dacă lacrimile sunt prea puţine sau dacă nu conţin toate componentele, se poate produce ruperea filmului".

Nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător

- Parlez-vous français?

Un vlăjgan cu gura cascată se apleacă spre mine în autobuz.

Fac din cap că nu. Mă mai întreabă o dată. Mai zice ceva de nas, de ochi, de Bordeaux, city, village, apoi mă mai întreabă o dată, sigur nu sunt franţuzoaică? Aşa i se pare.

- No, I don't speak French, încerc eu în engleză.

- ooo, ingliş, nooo! mi? no!

Apoi mai povesteşte ceva în franceză. De cum am urcat în autobuz şi-a zis că sunt o franţuzoaică cu care o să poată conversa puţin în franceză. Domnul de la uşă râdea înfundat. Şi mie îmi vine să râd.

- Vous anglais?

- No, I am Romanian.

Stupoare.

- Aaaaa..., păi de ce nu spuneţi? N-arătaţi, să ştiţi. Eu am fost în Franţa, am..., dar asta nu contează, am cunoscut o fată, avea nasul...şi chiar nu sunteţi franţuzoaică? Eu mi-am zis, sigur e din Franţa...

- ...

- Că tot stăm aici şi facem conversaţie...Mie îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu merg în Herestrău. Să mă plimb. Stau în Vitan. Şi dacă o luăm indirect sau direct, sunt Săgetător (pauză de câteva secunde) Şi cu asta am spus totul (iar pauză), că ştiti cum sunt săgetătorii...mai mult cu gândirea, filosofia...Dacă doriţi să-mi expun punctul de vedere, noi avem doar amintiri frumoase, numai amintiri frumoase. Cele urâte se şterg. Aşa e. Sunt doar curios, mergeţi prin cluburi, baruri, prin Bucureşti?

- Trebuie să coborâţi, am ajuns la Aviatorilor.

- Aici e Televiziunea? Am Vodafone-ul în spate? Mai am o staţie...

- ...

Urmează apoi un interval în care a încercat să-şi facă mai clară viziunea despre lume. Cum e cu gândirea. Cu memoria şi cu sufletul. Ar fi vrut să zică suferinţă, dar nu vrea să atragă atenţia.

- Aici e Herestrăul.

- Aa, sigur? Mai merg o staţie.

Cel mai probabil privirea mea n-a fost prea încurajatoare aşa că se aruncă spre ieşire strigând de afară că i-a părut bine.

- Şi mie, dar nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător.

gâl-gâl

tiki îmi zice că are un dor și nu stie ce să facă cu el.
uite așa: un boț în burtă care face “gâl-gâl”.

Sănătate și La mulți ani!

Alooo, săru’ mânuțele! Sunteți în vacanță? Foarte bine. Sănătate. Ați verificat dacă au intrat banii? Aaaa, da, nu sunteți la serviciu! Din ce știți dvs...e ziua unui vreo unui director pe 24? Vroiam să-i dau un telefon de „La mulți ani”. Dar nu știu când e exact ziua de naștere a lui domn’ director...Și mă scuzați...și dvs. vă zic. Știu că era....aaa, în iulie. Păi La mulți ani, doamnă! Sănătate.

zile

ce faci? aștept să treacă ziua. să mă culc.

Vreau să spun că nu-mi amintesc mare lucru despre mine.

bezbojnic

Îl întreb dacă nu vrea să stăm pe iarbă: Mi-e ruşine...stai să mai mănânc olecuţă.

Eu am o mie de pretenţii, am avut o padrugă şi pentru că nu ştia gramatica limbii române, am lepădat-o (...) Vreu mai repede să mă însor. Vreu că m-am plictisit. Am văzut toate celea, mie de amu nu mi-e interesant. Femei am avut, bodaproste, de tot felul, intelegi...am văzut şi ceia şi ceilaltă, am avut timp şi de distracţii şi de discoteci şi tăt ce vrei tu. Poate mai sunt unele momente pe care nu le-am făcut eu. De exemplu, nu am fost la mare să mă destrăbălez. Dar vreu cu femeia să mă duc (...)

Eu vreu copii ca atare, eu nu m-aş însura pentru altceva. Devii mai responsabil, devii mai altfel, dar asa bezbojnic cum trăiesc eu...azi fac un leu dintr-o parte, mâine un leu din altă parte, mai stau pe la mănăstire 2 săptămâni, stau pe la Bucureşti, pe urmă mă duc la Chiş'nău, mai stau, pe urmă mă duc la Bălţi, mă mai duc pe nu ştiu unde...iar mă duc la mănăstire.

paşaportul albastru

Când m-am pomenit pentru prima dată cu un carneţel albastru cu 32 de pagini pe care scria aurit “paşaport”, nu mi-am putut stăpâni un gâlgâitor sentiment de mândrie. Aveam 15 ani şi deţineam un paşaport nou-nouţ, care ţinea loc de mine, în care se conţinea dublura mea civic-cetăţeanească. Aveam şi buletin, fireşte, dar fascinaţia pentru actul care te însoţeşte şi te reprezintă dincolo de graniţele ţării tale era superioară. Începusem să dezvolt o uşoară formă de fetiş faţă de dublul meu identitar din hârtie. Mă uitam atent la poză, la nume, la datele personale esenţializate şi mă întrebam cât de mult mă reprezintă acest act, cât de fidel îmi reflectă personalitatea. La puţin timp am observat că în dreptul cetăţeniei mele e scris simplu RM, fără a se crea un atribut din asta. Cetăţenia mea era egal cu statul RM.

Eram cetățean al statului (meu?) cu dovada în mână la granița statului vecin, la vamă, în prima situație oficială de identificare. Momentul ca atare cerea seriozitate. Funționarul vamal mă inspecta ca pe un element suspect, detaliile/datele identitare ale căruia trebuiau controlate, verificate și aprobate. Conform formalităților, vameșul trebuia să confrunte poza din pașaport cu titularul actului. El ridică ochii încruntat, tu mimezi o față gravă, exact ca atunci când ți-au făcut poza de pașaport și fotograful te soma să nu râzi atunci când îndrepta amplificatorul de lumină spre tine.

Cu actul acesta ieşeam de sub anonimat şi de sub protectoratul familiei şi deveneam o persoană identificată oficial cu nume, vârstă, înalţime, culoarea ochilor etc. Era prima hârtie oficială, prin care statul îmi conferea identitate valabilă şi în afara graniţelor teritoriale, act care îmi permitea să fiu bună de “exportat”. O instanţă din exterior îmi oficiase existenţa ca persoană. Debuta relaţia mea ambiguă şi instabilă cu Statul.

sfânta lene şi visare

elegie de vară

mi-e larg şi verde,

zările freamătă a dor de ducă.

carevasăzică/ la naiba

Mă enervează că părul îmi creşte, unghiile îmi cresc. Prea repede.

O minte oprită într-un corp care niciodată nu e la fel.

[background sonor: Max Richter - November]

4 ani şi un mare necaz

- Bunicule, tu ai băut vreodată cafea?

- Am băut.

- Dar eu niciodată!

Veşti din Tikilandia

Tiki & airarua stopped gambling. Finally, they did reach some sort of unsure congruence.

They did become infatuated with each other and will consort for a while.

I am still evaluating the likelihood of this flamboyant union.

The Dreamers

Întuneric stradal de Băneasa şi de oră târzie. Doi tineri cheflii o rup la fugă chiar în faţa mea. Aleargă o porţiune de drum, mâncând pământul, cu paşi săltaţi şi hlizituri sufocate, apoi se prăbuşesc literalmente pe trotuar. Când am ajuns în dreptul lor, unul stătea întins de-a lungul drumului cu o privire extatică la cerul fără nici o stea, iar celălalt încă mai hohotea.

Când mergem acasă?

Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.

Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:

- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.

Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:

- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.

Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.

- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.

- Da, puile, bravo, eşti cuminte.

- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.

- Sărut mâna, ştiu că deranjez…

- Maaaami, când mergem acasă???

- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.

- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.

O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.

- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?

Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.

- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….

- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.

- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.

În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.

Îmi tot rog prietenii la intervale să-mi zică ce-au mai ascultat, ce descoperiri în muzică au mai făcut, cu ce s-au încântat atât de tare încât au simţit nevoia să dea mai departe, să multiplice acea stare de bine în alţii, să ne contaminăm benevol şi complice. Am dosare separate pentru fiecare cu numele fiecăruia drept titlu. Şi aşa se face că, ori de câte ori mi-e dor când de unul când de alta, copiez dosarul cu muzichii în playlist-ul din winamp şi pentru un timp recapitulez întâmplările noastre împreună şi tot ce ne leagă într-un fel sau altul.

Cu unii nu mai ţin legătura din varii (ne)motive, dar muzica pe care el-ea a consimţit s-o împartă cu mine a rămas. Şi e ca şi cum am fi schimbat câteva mesaje în care ne spunem că suntem bine şi că ne e dor.

Singurătăţi

Krista mi-a povestit un lucru cutremurător. Mă hâţânam în stilu-mi pe fotoliul bej în timp ce ea de la spate îmi înseria întâmplări de tot felul din ultima vreme. Auzise de la o colegă despre un nou serviciu de video chat. Nu, nu din acela cu fantasmagorii pentru adulţi. Ci unul în care plăteşti pe cineva să te întrebe cum ţi-a fost ziua, ce ai făcut la serviciu, cum te mai împaci cu colegii de birou, cum te mai simţi, dacă a fost bună mâncarea de la prânz etc. M-am oprit din hâţânat şi am tăcut amândouă ceva timp. Până s-a răcit ceaiul.

***

Ne hlizeam împiedicându-ne de oboseală prin pasajul universităţii. O doamnă bine ne taie calea. Îşi cere scuze că ne opreşte din drum, dar are o rugăminte. Îmi dau năvală în minte tot soiul de experienţe pe care le-am avut cu oameni care mă opresc din drum ca să mă roage ceva. Mai să îi zâmbim amabil şi să ne vedem de drum. Vrea la toaletă! Ok, şi? Are o căţeluşă pe care nu vrea s-o ia cu ea că e mizerie înăuntru. Dacă nu ne grăbim tare, ne roagă s-o ţinem de lesă câteva minute. Suntem fete serioase, aşa i se pare. Ezit. Parcă n-aş vrea s-ajung acasă cu gângania aia patrupedă. Dar vă întoarceţi? întreb timid. Cum să nu? Doar e copilul meu!!! Consimţim, carevasăzică. Căţeluşa a început instantaneu să dea semne de nelinişte. M-aplec înduioşată şi încerc s-o mângâi, doar că era tot mai clar că respingea orice gest străin de afecţiune. Se mişca de colo-colo cu ochi speriaţi şi schelălăia jalnic ca un copil rămas singur pe lume. Când şi-a zărit iar stăpâna, i se zburlise blana de bucurie, ţopăia smintită şi sărea în 2 labe în timp ce doamna nu mai ştia cum să ne mulţumească că am avut grijă de „copilul” ei.

Dar nu vreau să mă linişteşti şi să-mi invoci aceleaşi argumente uzate despre mine însămi. Nu vreau să mă asiguri încă o dată ca va fi bine, că voi face bine. Sunt speriată şi ăsta e un fapt brut. Îl iau ca atare, îl iei ca atare. Când sunt speriaţi, oamenii nu sunt raţionali, aşa că nici un raţionament nu mă ajută. Îţi povestesc despre spaimele mele şi faptul că mă asculţi este mai presus decât orice. Decât orice asigurare de bine. Deci nu mă consola, nu mă complimenta, nu mă gâdila nici într-un fel. Dă-mi impresia că mă înţelegi, că empatizezi, numai nu-mi minimaliza, nu-mi anula starea.

neîndurare

când vreau să mă bucur de ceva,

îmi amintesc de tine.

şi bucuria îmi scapă din mână ca un boţ de gelatină.

Dacă o întrebi la ce se gândeşte, va aproba din cap ultimul ei gând şi-ţi va răspunde silabisit şi invariabil:

- Mă gândesc şi eu...când la unul...când la altul.

De Crăciun stăteam una lânga alta şi ne gândeam fiecare când la unii când la alţii. Până în momentul în care bunica Olga întreabă şoptit:

- În Regat acolo...casele îs tot ca la noi?

veşti despre olga

da, e adevarat.
olga se vioreşte cu ţipete.

toată lumea e ferice

atât cât e sărbătoare -
suntem translucizi şi exaltaţi,
ochii noştri ca nişte globuri lucioase pâlpâie colorat;
mie cu adevărat îmi place cum oamenii îşi împodobesc sufletul odată cu bradul.

Proximitate aleatorie

pur şi simplu am pus scaunele alături
pur şi simplu ne-am alăturat ecranele la care să ne uităm cu atenţie
pur şi simplu ne-am învecinat ariile de suveranitate

pur şi simplu stăm unul lângă altul
ne căutăm de treabă liniştiţi sau cu frisoane
nu ne vom fi mişcat însă din locul acela
nu vom îndrăzni să privim prin părţi
eu, de exemplu, voi sta cu privirea fixată în punctul meu de contemplaţie
tu, de exemplu, vei sta cu privirea fixată în punctul tău de contemplaţie

punctul acela comun (al meu sau al tău) licăreşte singur cu atâta putere, încît ai impresia că e o carte din care citim amândoi.

get your warm scarf and gloves. it's time for some holiday cheer.

Mi-am dat seama ca un proiect nu trebuie pus in practica, ci in opera.

fugit irreparabile tempus

Şi asta îţi dai seama după viteza cu care îţi cresc unghiile la mâini şi la picioare + bretonul. Potrivnic de repede.

Lacrimosa

Tiki a izbucnit în plâns în timp ce se legăna pe scaun. Convulsiv şi cu faţa schimonosită. A avut pentru o clipă imaginea ei cu chipul deformat şi i s-a făcut şi mai tare milă de ea. O zână slută nu-şi are locul nici într-un basm. Dar continua să bocească şi, momentan, asta îi ocupa tot timpul. Nu era loc de nici o articulaţie verbală coerentă. Îşi mozolea faţa în pumn, în timp ce perdeaua lichidă devenea tot ma apăsătoare peste ochi. Dar tot mai cumplită i se părea perdeaua lichidă neaşteptat de densă prin care a trebuit să treacă azi cu gluga trasă şi cu ochii închişi. Iarna nu-i ca vara, vorba unui înţelept.

• dacă îndrăzneşti să priveşti viaţa în ochi, oare i se vor dilata pupilele? Dar ţie?

Sankt Petersburg: pe dinăuntru

Eram mulţi şi gălăgioşi. Ne opriserăm buluc în centrul parcului şi ne consfătuiam ce să facem cu multele pachete de prânz care ne incomodau în escapada noastră fugitivă prin Petersburg. Am hotărât, fireşte, să le oferim cuiva care s-ar bucura de ele. Am identificat un personaj care se încadra parţial în profilul căutat. Era la câteva bănci distanţă, picior peste picior, cu barbă de intelectual şi degete de pianist. Un erou dostoievskian în carne şi oase. Umil şi necăjit, vorba unui titlu de carte. Unul dintre noi i-a postat pachetele în faţă fără să stea prea mult de vorbă cu el, fără să-i ceară acordul, vorba vine. Noi îi observam de la mică distanţă şi chichoteam la efectul unei scene luate parcă de prin cărţi în care un om sărac şi flămând ridică ochii din reverie şi vede în faţa lui mană cerească. Ne pregăteam să plecăm când am auzit în spatele nostru o voce sonoră spunându-ne în limba lui Dostoievski: „Mă iertaţi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă am suficienţi bani, dar aş vrea să plătesc...” Şi o mână întinsă către noi oferindu-ne toate monedele pe care le putea încăpea buzunarul unui personaj sărac din cărţile lui Dostoievski.
Mi se tăiase respiraţia şi mi se făcuse - în mod insuportabil - ruşine. Acea melodioasă invocare „pentru numele lui Dumnezeu” ce a însoţit acest gest mi-a ascuţit tot suflul pe dinăuntru.

Nicăieri de singur

Frig afară. Aştept „rutiera”. Nu rabd în picioare şi mă aşez nepăsătoare pe un prag. După minute bune de derulat imagini fără legătură în minte, mă bucuram că avusesem ideea asta. Aşteptarea aşezată e mai puţin nerăbdătoare ca aceea verticală. În sfârşit mă văd înăuntru. Îi remarc privirea curioasă, parcă ar încuviinţa ceva. Observ şi locul liber de alături şi înţeleg că e o invitaţie. Mă aşez şi îmi trag mânecile.
- De ce te-ai aşezat?
Mintea mi se încurcă. Cum adică. Că e liber. Apart from the thought that you seemingly invited me to sit down. Apoi îmi aduc aminte de aşteptarea mea "aşezată"şi dau să articulez un răspuns.
„Eram obosită”. Not convincing, perhaps.
- Ţi-e frig, aşa-i? Confirm amuzată.
Îl văd că se chinuie să-şi scoată braţele dintr-un hanorac galben. O, nu. Mi-e greu să cred intenţia ce se anunţă. De asta nici nu îndrăznesc să-l întreb ce face. Poate i s-a făcut cald exact când m-am ghemuit eu pe scaun cu mânecile trase dintr-un afară autumnal niţel cam geros. Reuşeşte cu ceva efort. Îmi întinde haina încă caldă. I am puzzled. Refuz cât de politicos pot. Îmi trecuse şi frigul. Dar insista cu atâta sinceritate, încât am crezut că îi fac o favoare acceptând - vreo 10 minute cât avea să dureze călătoria - haina pe umeri.
Timpul se întinde jenant, eu deliberam în minte cum să detemin momentul precis când îi voi returna haina mulţumindu-i frumos pentru gestul surpriza.
- Aşa-i că nu te aşteptai?
- ...
- Ai crezut că am gând rău. Că cine ştie ce am în minte. În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni. Aşa-i lumea...
Întristat parcă încă o dată de constatarea asta, scotoceşte în rucsacul plin cu cărţi şi scoate un mic carneţel negru. Am văzut că începe să scrie încet ceva, ridicând des capul.
Şi iar mă copleşeşte sentimentul acela de milă şi empatie faţă de oamenii singuri. Nicăieri de singuri, cum zice Noica.

În autobuz, un băieţel de vreo 5 ani îi prezenta mamei de alături în detalii tot ce vedea de la geam. La un moment dat, exclamă arătând cu degetul către cel mai recent mall al Bucureştiului.
- Aaa, magazinul nostru!
- Toate magazinele sunt ale noastre. Ei, ce să facem, oftează mama.

Ólöf Arnalds & Björk

Cât sufăr când cineva îşi pune căştile lângă mine.
Înghit apă şi mă lichiefez pentru că nu ştiu ce să-ţi spun.
Ne sunăm şi nu spunem o vorbă sau râdem înfundat.
Ai putea crede că ne spunem o mie de lucruri prin tăcere, dar nici pe departe, pentru că toate lucrurile nevorbite, toate fricile, toată furia, tot tremurul
vin abia după.
E ca un preambul în care nu se întâmplă nimic al unui text care nu a mai fost scris.
O suprafaţă pe care te zvârcoleşti psihotic până te întinzi bine-bine
Exact asta vreau să zic:
Să te desfaci
Să te expui
Să te extinzi
Vreau să ştiu cum e.

Aşa se întâmplă că trăieşti de-a îndărătelea

Regina albă: Ce n-aş da să reuşesc să-mi pară bine de ceva!

bilet

Aşadar, să ne lămurim, my lord.

Eu, pe de o parte, ţi-aş povesti fiecare lucru mărunt din ultima vreme sau ce-mi amintesc eu despre mine.

Iar tu te vei preface mirat.

Iar eu voi fi (mă voi preface) fericită.

Ce economie de sentimente vom înfăptui, dragule drag. Câtă lipsă de risipă, cât menajament. Pentru nişte abstracţiuni care ne gâdilă (deranjant).

oare?

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă zice Pablo Neruda.

-Şi te rog să nu mai ţipi la mine, da? Adică poţi să ţipi, dar nu când sunt în autobuz.

you can bye me (my morning) with a coffee

O întrerup abrupt şi o iscodesc: Ce te motivează? După ce deschizi ochii dimineaţa ce te determină să te dai jos din pat, cum te culci, cum te trezeşti, ce te ţine activă?
Îşi mută privirea în jos preţ de câteva secunde. Apoi cu ochii licărind:
- Gândul că o să-mi beau cafeaua! Numai dimineaţa îmi permit să beau cafea.

Parcă – Linia Soarelui

Parcă eram într-o zonă muntoasă şi la un moment dat ne-am apropiat de un munte care era neted ca o stâncă nu foarte înalt şi eu m-am întrebat cum oare se urcă oamenii pe muntele ăsta, că nu poţi nicidecum, luneci la vale şi tu, evident, foarte entuziamată ai zis hai să încercăm. Eu nu am apucat să-ţi spun că nu trebuie să încerci că e periculos când te-am şi văzut sus. În momentul ăsta, tu lin, e adevărat, ca şi cum ar zbura o pasăre, te-ai prăbuşit într-o prăpastie. Eu am închis ochii de teamă, dar fugeam la vale să văd ce s-a-ntâmplat cu tine şi tu erai nevătămată. Lucru de mirare, alături de tine era un om din părţile astea nordice, siberiene, arăta ca eschimoşii şi-mi zice: Nu trebuia să-ţi faci griji că eu am ştiut că nu va păţi ceva rău. De cum am văzut că a început să cadă, am urmărit poziţia soarelului şi am ştiut că va fi bine.

întreabă-l pe Gugl

-Zi-i, Guriţă! Ce e?...La română? Şi nu poţi să completezi întrebările din text? (...) Păi uită-te pe internet. Intră pe gugl. Scrie cine sunt cei mai buni prieteni ai lui Pinocchio şi vezi ce-ţi dă. Te pupă mama. Pa, pa, iubire.

Deshidratare cu Ice Tea Lemon

Autocar Salonic spre Bucureşti. Căldură mare şi suflete multe la un loc. În principal, muncitori români care se întorc acasă. Un grup de cucoane. Una dintre ele e mai dichisită şi are un aer de emancipare în ea. Vădit desenată pe faţă, părul nenatural de blond. Răsuflăm aer răcoros de noapte în timpul unui popas la un restaurant la care staţionează frecvent autocarele în drum spre România. Damele s-au instalat ciucure în jurul unei mese. Notabila blondă vociferează prima:
- You ai Ice Tea Lemon?
Chelneriţa strânge meniurile de pe masa doamnelor şi pe un ton total inexpresiv, i se adresează înapoi:
- Pe româneşte, vă rog.
După ce au rămas iar în intimitate circulară, şefa de grup explică:
- Trebuie...la deshidratare.

Locuri şi oameni

Cred că locurile înseamnă oameni. Dacă asociezi un om cu un loc, când ţi-e dor de acea persoană, după un timp te duci în locul cu pricina şi aştepţi, şi ea vine, dacă nu chiar ea, atunci cineva care seamană cu ea. Toţi oamenii care trec pe langa tine vor semăna cu ea. Şi invers, dacă ţi-e dor tare de un loc, vorbeşte cu omul care te-a făcut să îndrăgeşti locul acela.

Roza (era din carne)

Era un câine alb cu negru...îl chema Roza. Tata l-o tăiat, bunica l-o topit....gustul nu pot să-l redau...ştii că untura de câine nu se face solidă ca de porc...ea nu-i tare parşivă, numai că eu când dădeam să înghit, îmi aducem aminte de câinele acela pe care îl chema Roza.

Eu vreu tu să mori de ciudă

Ascultă, Kristă, ascultă ce spun eu aici. Eu mâine am să te întreb. Eu am să îţi povestesc ceva, tu ai să mori de ciudă. Eu vreu tu să mori de ciudă.
Iii...de atâta mie nu-mi place să spun bancuri la oameni deştepţi. C-apoi ei se apucă să te întrebe da de ce aşa şi nu altfel, da’ nu mai este, da’ nu-i drept şi tot aşa...până ţi se face lehamite.

întrebare

- tati, tati...de ce s-a oprit autobuzul? a obosit?

texte bine scrise

Mă deprimă gândul că e atâta de citit, că mereu va exista restul tentant, că mereu o lectură va fi întinată de ceea ce nu ai citit încă, de armata livrescă cu care nu te-ai luptat şi, ah, cât te întărâtă această insuficienţă, acest deliciu mereu parţial. Ca şi şi cum te-ai mai lua la harţă cu un alt text bine scris.

<>

Şi m-am făcut frumoasă, mi-am îndreptat părul, mi-am rimelat ochii, mi-am verificat privirea dacă-i tot tristă şi aşa era, apoi mi-am strâns înciudată părul care stătea frustrant de perfect, m-am spălat pe faţă şi pe dinţi şi aşa cu suflul ăla diferit în gură m-am culcat, am tras plapuma peste mine şi l-am urât.
Pentru că în tot acest răstimp eu am fost frumoasă pentru un altul.

directive

Îţi lipeşti palma de masă ca să îţi domoleşti fierbinţeala din piele. Behave, nu căsca, nu te scobi în nas, stai dreaptă. Scutură-te de privirea aia tâmpă, inexpresivă, de animal fără suflu, aproape de leşin. Nu te agita, fii conformă. Nu contrasta înmărmurirea, ogoieşte-te, da, îmblânzeşte-te.

transprutialisme

Vorbem eu cu una, ea se îmbracă frumos, se crede deşteaptă...şi scrie ea pe mess cu î din a la început de cuvânt...(aici dă ochii peste cap şi răbufneşte) dacă nu ştii să scrii corect, nici nu scrie, fa, nu scrie, eu nu am mai văzut aşa proaste care să nu s’nu ştibă s’scrie corect, cinstit îţi spun.

animism spontan

îi un suflet şi el...săracul.

declaraţie de avere de demult

Pământ cât cuprinde, păşuni întinse, o moară de vânt, un grajd, o grădină de legume, stupi de albine, o barcă, o capelă, o pereche de boi de povară. Gâze, ierburi şi miresme.
Plus o casă joasă cu pridvor.
Şi-o nevastă la fereastră.

and then it flows through me like rain

I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... (American Beauty, last lines)

copilul de aluat

Parcă buni adusese pe lume un copil pocit, un bot de aluat diform ce trebuia cumva modelat. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Cand l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!” Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare înauntru.

Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.

despre morţi, numai de viaţă

În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.

şi un fel de post-scriptum:

Soon this space will be too small /And I'll go outside/I'll put my foot/On the living road/And be carried from here/To the heart of the world

Soon this space will be too small /And I'll laugh so hard

grădina cu flori a lui Dumnezeu

Drăguţa mea, eu ştiu că Dumnezeu mă vede chiar acum că discut cu dumneata. Eu dacă nu vin la biserică o zi, apoi ziua asta-i irosită, mă simt prost, sufăr. Cel mai mult mă rog la sfântul Anton de Padova....el cel mai mult m-ajută. Eu sunt cu Sfântul Anton de Padova, soţul meu e cu Sfânta Fecioară... Sfânta Marie în jos, Sfânta Marie în sus. Se culcă cu ea în gând şi se trezeşte cu ea... Te uiţi la o floare, de unde atâta minunăţie, cine a creat atâta frumuseţe. Când mi-a murit băiatul de 20 de ani în accident, a dat unul cu tirul peste el...nimeni nu ne mai vorbea, toată lumea ne ocolea..eu am zis „Dacă asta-i voia ta, Doamne...” Atunci când te duci într-o grădină, pe care floare o iei.. pe cea mai frumoasă. Că poate Dumnezeu l-a luat la el că el era mai sensibil aşa, poate nu ar fi putut suporta să trăiască într-o lume ca asta, dacă i se întâmpla o nenorocire? poate Dumnezeu l-a scutit de suferinţă şi chin..

.

Să faci ceva măreţ, grozav, un opus perfect, să produci ceva infinit de complex, să dai totul din tine. Când acel ceva va fi gata (mai exact, când tu vei fi gata), când te vei simţi vlăguit, încleiat, înmuiat, părăsit - să te duci într-o cameră goală, să te aşezi pe un scaun şi să plângi. Nu de bucurie, ci de jale. Aşa.

Strofe pentru zăpadă

solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină

tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină

şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.

/Ion Minulescu/

politikia şi fericirea

În dimineaţa zilei de 7 decembrie anul curent (adică ieri) la ora 8 primesc un sms de la cei de acasă cu următorul conţinut “Băsescu e preşedinte! Basarabia va fi fericită”. Încă o dată, mesajul conţinea propoziţia premonitorie “B. va fi fericită”. Carevasăzică, noi toţi cei din limitele spaţiului prutonistrean (chiar şi eu din afara lui) vom avea de acum încolo linişte sufletească şi vom inspira în piept fericirea picurată cu dărnicie de noul preşedinte.
Credeam că suntem imuni la politică, că tot bâlciul ăsta absurd e doar bâlci şi nu are treabă cu fericirea noastră. Ce dramă pentru românii din B. dacă procentele lui Geonă le depăşeau pe cele ale lui Băsescu. Peste 94 la sută dintre votanţii de peste Prut şi-au pus nădejdea în cel din urmă. Dacă ieşea Geoană, idealul cetăţeniei s-ar fi transmis probabil pe cale ereditară: iubite nepoate, măcar tu din neamul nostru să ajungi roman pe hârtie, eu am să te veghez de sus…
Deşi am pufnit ironic când am citit mesajul de acasă, mi-am adus aminte de un revelion recent. În acel an am vrut să ascultăm mesajul de felicitare al preşedintelui. Fireşte că nu pe Voronin nu l-am avut în vedere. Pe domnul cărunt şi cu vorba strâmbă l-am renegat încă de la începuturi (poate tocmai de asta atât de mulţi basarabeni îl simpatizează pe B., fiindcă noi nu am avut un preşedinte al nostru). Deci în acea seară de pomină stăteam în picioare şi ne uitam sărbătoreşti la ecranul TV, ne bucuram pentru români că intraseră în UE deşi bucuria noastră avea un gust amărui: uite că am rămas singuri în faţa ursului de la est…Îi ascultam urările de an bun şi roditor şi altele, plus mulţumiri şi sentimente de mândrie pentru toţi românii, încă nu bătuse miezul nopţii, anul vechi nu se sfârşise, noi urmăream ca la un meci de fotbal, ca la un concurs de patinaj sau de gimnastică să vedem dacă preşedintele ăsta al tuturor românilor se va gândi şi la noi…
Ştiu că e o prostie să-ţi dedici momentul dintre ani unui pariu naiv şi să ai o miză ca asta. Totuşi după ce a felicitat toată suflarea românească de pretutindeni, Băsescu ni s-a adresat şi nouă, ne-a vorbit nouă, de parcă ar fi ştiut că în spatele unui ecran o famile stă în picioare cu paharele în mână aşteptând mesajul lui de felicitare. Pariul a fost câştigat, noi am răsuflat uşuraţi cu atâta recunoştinţă, că dacă l-aş fi avut în faţă l-aş fi îmbrăţişat sau i-aş fi pupat mâna ca unui popă.
Şi acum nu pot decât să constat cât de mult s-a băgat politica în familiile noastre, mai ales pentru noi basarabenii…zicea cineva că în Basarabia e imposibil să fii apolitic.
Doamne, te chemasem ieri să vii să ne faci dreptate, că nu ne descurcăm aici singuri de capul nostru, dar nu, nu mai e nevoie, Băsescu ne va face fericiţi. Aşa cred ai mei.

preşedinţi pe jumătate

Şi când te gândeşti că jumătate dintre românii votanţi îşi vor pierde subit cheful de viaţă când vor afla rezultatele finale ale alegerilor, profund scârbiţi de noul preşedinte şi de prostia celeilalte jumătăţi. Cele două tabere nu-şi vor avea locul împreună în aceeaşi societate, nu se vor putea tolera, iar cel puţin un an de la catastrofă simpatizanţii celui insuficient ales îl vor înghimpa cu critici pe cel "majoritar" ales şi vor ofta cu supărare la fiecare ştire lugubră de la protv.

Eh, Doamne, nu mai bine să cobori dumneata pe o scăriţă de aer din înalturi şi să te aşezi stăpân pe tronul dumitale sacru chiar acilea în centrul pământului…de ce atâtea dispute, când există unul Dumnezeu, tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor şi nevăzutelor…oare nu-i aşa?

Ce mi-e şefia laică, ce mi-e împărăţia cerurilor.

the end of the journey

Aştepţi să se facă ora târzie, să nu mai fii bun de nimic, să fii fără vlagă, mistuit de somn şi oboseală. Asculţi placid ţipetele din căşti şi ele mai că se transformă într-un legănat duios care te reconfortează. Te gândeşti cu oareşice mulţumire la momentul când o să te vâri sub plapumă, o să te pui pe burtă cu obrazul înfundat în pernă, cu picioarele şi cu mintea bine întinse.
Ah, da, cea mai mare bucurie la sfârşitul unei zile este să stingi lumina.

regatul sunt Eu

Ultimul apologet s-a retras cu politeţuri.

Măria Ta, mută-ţi tronul.

esenţialism

Dar a venit orbul la mine şi mi-a spus:

lasă-ţi, frate, unghia în pace,

dacă ai un ochi în vârful ei,

de ce să-l spargi???

/nichita stănescu a avut viziunea asta/