.

îmi pun mâinile la ochi
iar
şi lucrurile se cuminţesc,
respir calm
şi strălucesc în voie
pe întuneric.

Yet there is some constancy in my hectic life, I have to admit. I have got (at least) two regular things happening, two time-reckoning devices, two most reliable signs of time passage: my notebooks and my fringes.

While I may have the impression of being stuck in time or lacking structure in what I do, there is something cyclical in my undisciplined existence: I regularly fill with non-sense entire notebooks (from improvised calendars, appointments, deadlines to quotes that I like, fuzzy ideas, scribblings altogether). And my customary fringes, they grow inevitably, no matter what. 

While notebooks pile up one by one until they lie forgotten (I rarely dare to throw them, each marking/documenting one interval/cycle of time), my hair is something I have to always dispose of, since I never have the patience to grow them long enough. One is about accumulation and keeping track of my ever-changing self, another one is about keeping something under control and not crossing the limit (eyebrows), perhaps about me wanting to preserve the same image of myself since I was 8 years old (since my first haircut).

[procrastination thoughts when I should be writing about totally sth else]

Supermarket. 2 casiere poziționate visavis se întrec la scanat produse. Mai degrabă, una, că cealaltă stă pasivă. „Una” e aproape nervoasă, îsi dă ochii peste cap, transpiră de efort, anunță casa liberă înainte să încaseze banii, satisfăcută de sunetul robotului care îi consemnează viteza si eficiența. Reuseste să proceseze vreo 4-5 cosuri în timp ce cealaltă asteaptă placid o pustoaică să-si numere bănuții. Se întrece pe ea însăsi ca să îi demonstreze celeilalte cât e de ineficientă, asa mă gândesc.

unde, unde

Ol nu stie. Ol nu ține minte. Ol uită mereu.

Unde, unde.
Îmi vine să mă caut pe google.

La primavera

Să mergi cu soarele în față si cu explozia asta în urechi.
Biblioteca să se deschidă abia pe la 8.30, să fie încă dimineață tare, dar moale.

Să-ți iei un doppio si un tramezzino con tonno e pomodoro. În loc de “e” să spui “i”. Să gresesti cu o vocală carevasazică si să te simți foarte din est.

Domnul care dirijează traficul în fața scolii primare de lângă casă să zâmbească prietenos mamelor si taților care-si aduc copiii la scoală apoi să se întoarcă spre tine si să-ți zâmbească si tie. Albul magnoliilor să fie abundent si copt, gata sa erupă în mii de particule. Să vrei să faci mostre de parfum de primăvară italiană.
Să stii că parcă e bine dar să nu poți fi sigură de asta. Ambiguitatea asta să te roadă discret precum un doppio pe stomacul gol.

sâmbătă / viața sub pătură

apoi o. s-a dezumflat încet

şi s-a făcut una cu patul cu perna, 

iar din răsuflarea ei nu a rămas decât o pastă vâscoasă şi caldă.

toamna in Roma

si o avalansa.

28 octombrie

Iar făcusem o boacănă. Una zdravănă. Dădusem de naiba şi agonizam neştiind ce să fac şi cum s-o dreg. Situație din aia limită când stomacul ți se chirceşte, viermi monstruoşi hăpăie înăuntru, sângele se face boț în vene şi n-ai aer nici cât să deschizi gura şi să boceşti. Mama ei de viață şi de minte încâlcită şi neghioabă. Când te urăşti până în unghii, când te jeleşti fără remediu.

DAR dacă ai o zână prin preajmă, o soră mai mare, o minune bălaie, bună şi blândă mereu, înțeleaptă şi înțelegătoare, toate astea-s paf, prinse în vreo poză făcută în viteză, cum e asta. Aici mă petrecea/expedia cu ochi blânzi după ce rămăsesem fără paşaport şi toate cele în gara din Bologna, februarie 2012.

La Mulți Ani, zâna mea bună! Ce-a fost mai fain de-abia urmează.

Stii că ești în Varșovia lui Chopin, când se aud sunete de pian în juma de bloc. Când închizi la tine, iar Chopin își continuă tânguirile dincolo de perete. Sau cu un etaj mai sus. 

Festivalul Chopin se dă live la TV și nu-mi pot inchipui duminică mai tihnită pe lumea asta.

Cel mai mult îmi place să observ fețele pianiștilor. Pauzele, gesturile tacticoase, băsmăluța ținută strâns, crisparea euforică, degetele răsfirate în toate părțile ca niște derviși fulguranți, ochii închiși de tot, mai să facă gaură în orbită.

Par niște suflete cu extensii în degete. Nimeni nu trăiește mai acut ce se întâmplă în învolburarea aia amalgamată de sunete. Parcă ar vrea să ne arate, iată ce ar trebui să simțiți dacă ați avea sensibilitatea mea. 

Zic eu care vizionez încruntată desfășurarea asta de stări, mai să îmi vină a plânge, eu, care mă contaminez subit de o avalanșă de emoții pe care nu știu să o rostuiesc mai acătării decât scriind acest post fără noimă.

albastru

O văd cum îşi face loc lângă stand, 

cum îşi plimbă mâinile printre bluzele foarte albastre, foarte roze, 

alea imposibil de colorate. 

Care-s cam greu de asortat, m-am gândit. 

Apoi văzui că deja are părul albastru şi m-am liniştit.

oare cum de

ascult bjork şi stau neclintită,
citesc bartis şi tranchilitatea lui mă întoarce pe dos.
problema e că nu mă pot lua în mâini,
nu mă țin bine nici pe sârmă
şi nici să mai respir tihnit nu mai ştiu cum.

mă uit la voi printr-un binoclu stricat.

cum de sunteți toți aşa frumoşi şi bravi,
cum de,

iar pe mine mă dor cumplit ochii.

colo sus e dumnezeu

rasu'-plansu'

mirari din realitatea mediata:
- o printesa abia zmulsa din pantec (inca uratica, inca neom, cum sunt toti copiii imediat dupa nastere) e aratata trofeu la lume si fotografiata de un milion de ori. daca ar fi putut, toti aia ar fi stat sub usi cu binocluri si la concepere, apoi ar fi jubilat ca ducesa e fertila si printul iubitor.
mai aproape,
- un domprimar cu multi subalterni are probleme in amor si cu realitatea, in general;
- o blondina channel a coborat printre femei de rand si e disperata si e martira;
- un prim ministru cu voce stinsa si total depasit de situatie, un aricel pierdut in ceata, se rusineaza sa recunoasca public ca a trecut prin scoli ca gasca prin apa [desi are un merit vag, macar tace molcom si nu duduie abureli si impertinente precum un alt prim ministru, tot de aproape];
- un bunic - vulpoi mic, rupt din cosmos si pus presedinte de stat, asteapta sa-i treaca mandatul, intre timp se chinuie sa citeasca texte grele de pe foi;
- un celebru “om de afaceri” de aceeasi varsta cu mine (!) jefuieste miliarde, pe care probabil le ploconeste mandru unei iasomii din daghestan, 

si tot asa. 

ti s-ar face jale, daca nu ar fi de ras, sau ai rade, daca nu ar fi trist de tot.

Verde de Varsovia

Ce frumos l-au ars, cu câtă grijă l-au împachetat, cu cât fast îl purta maestrul de ceremonii pe domnul profesor. Pulbere l-au făcut si l-au prelins atent într-o vază.

Cutare si cutare s-a perindat pe la tribună si a citit de pe foi ce-a făcut în viața asta. Câte cărți, câte articole, câți studenți, câte universități. Câți copii, câți nepoți. Câte neveste. Doar ultimul a despăturit o hârtie asudată ținută în pumn două ceasuri. Un tânăr bătrân cu capul sur citea cu voce stinsă un ultim omagiu celui pe care îl numea tată spiritual. Atât m-am priceput să deslusesc din vocea lui stinsă.

Domni cu ochii tulburi sprijiniți în baston îsi cedau unul altuia locul, unul mai bătrân si mai puțin teafăr decât altul. Suntem si noi pe drum, îsi spuneau din priviri când îsi strângeau mâinile. 

Domnul profesor nu era acolo. Chiar deloc. I se tot invoca numele, i s-au tot poclonit mormane de flori, dar el nu era acolo. Îl topiseră, scrum îl făcuseră, praful s-a ales din el. 

L-au dus pe brațe, încet, cu pasi mărunți, într-un convoi sobru, apoi au turnat mult nisip deasupra, apoi marmura, apoi florile si asta a fost.

Pamuk si sfarsitul lumii de la miezul noptii

Îmi ronțăiam mărul si mă pregăteam să scot kindle-ul din rucsac. În gară era o lumină chioară, de un galben spălăcit, mirosea rânced a bere si cafea, dar măcar era dosită. Afară se întâmpla un fel de apocalipsă, una dintre ele. Vântul îsi făcea de cap, suierând, vuind, scormonind furios ninsoarea densă. Nu am avut timp să mă instalez însă, un gardian îmi face semn că e ora închiderii si să dispar. Ouch. Autobuzul meu nu venea decât la 12 noaptea, iar eu special venisem mai devreme cu vreo oră, nici nu mai țin minte motivul, dar stiu că era unul. 

Curând toate sufletele puține din jur erau să se evapore sau să fie înghițite de vijelie. Dispăruseră si asiaticii, si veneticii mirosind a bere. Si gardianul plecase acasă. Nici țipenie, doar câteva autocare Slovak Lines staționate pe noapte. Toate sufletele migraseră într-un loc mai cald. Aveam o oră înainte pe care nu stiam, nu puteam să-mi imaginez cum as putea să o petrec. Fiecare minut era lung si chinuitor. Am decis să fac înconjurul gării, poate-poate văd lumină la vreun pub prin preajmă, unde să beau ceva, să mă dezmorțesc măcar. Înaintam greu, pe alocuri trebuia să mă țin de ceva ca să nu mă ia vântul pe sus. După ce am încheiat turul si am concluzionat că totul e mort si înghețat în jur, m-am uitat la ceas cu speranță. 4 minute peste 11. Numai 4 minute. Tare îmi era jale de mine.

M-am ghemuit într-un colț, în fața usilor, singura pată de lumină din potopul ăsta. Mi-am zis, dacă citesc, dacă îmi țin mintea ocupată cu litere si drame, o să uit de frig si de sfârsitul lumii si o sa treacă mai repede timpul. Pamuk poate face asta, domnul Pamuk poate învinge timpul, gerul, tremurul. 

Un individ cu o înfățisare de boschetar trage de usa gării. Lumina dinăuntrul gării creează impresia iluzorie ca înăuntru e cald si bine, unde ai putea astepta cumsecade autobuzul cu o cafea fierbinte alături si cu o carte bună. Doar că are usa incuiată. Tipul nu stie asta si trage nervos de usă. Mă vede si se simte dator să intre în vorbă. Sfârsitul lumii nu se întâmplă în fiecare zi si nu în fiecare zi vezi o fătucă cu rucsac mai mare ca ea ghemuită în fața unei gări închise. Îi fac semn că nu înțeleg ce zice, probabil în slovakă. Bolmojeste ceva în engleză, dar totusi nu am chef să încurajez acest început de conversație. E frig al naibii si dupa câteva minute în care intru în detaliile petrecerii de logodnă, cu invitați din societatea înaltă din Istanbului anilor ‘70 din Muzeul Inocent al lui Pamuk, mă ridic în picioare si scot cu greu din buzunar telefonul să văd cât a trecut. Ideea e că abia de-mi pot misca un deget sau două. 20 de minute. O treime. Încă 20 si o să rămană 20, fac eu calcule optimiste. Hai că pot, o să treacă ora asta, nu are cum să nu. 

Vine un autocar din care coboară niste negri sau arabi si dau fuga sa traga si ei de usă. Mă reperează si mă intreabă cum s-ajungă în centrul orasului. Chiar dacă-s turist si eu, le zic ce stiu. Un grup de 3-4 vin repede si trag si ei de usă. Dezămăgiri în lanț, carevasăzică. Si ce dacă stau ca un om fără căpătâi fix in fața usilor. Când înțeleg si ei că e încuiată, încep să strige în maghiară, ceva ce sună a înjuratură. Se învârt câteva secunde nestiind ce să facă, apoi dispar în fulguiala aia dementă. Speram că merg si ei spre Varsovia si o să putem astepta împreună până la miezul nopții un autobuz nenorocit. Încep să-mi dau seama că sunt singura persoană care a ales să plece din Bratislava spre Varsovia cu un autobuz care vine la 12 noaptea. Care, dacă va veni, va avea un singur pasager din Bratislava. Me. Un singur pasager stupid din Bratislava.

Domnul boschetar vorbitor de o engleză aproximativă reapare în peisaj din neunde. Interesant unde a stat până acum. De data asta face o încercare în nemțeste: “Verstehen Sie Deutsch?” Si eu ca toanta mă grăbesc să dau din cap că nu. Cred că-mi degerase creierul, de aia. La o secundă după, îmi vine să râd de prostia mea si mai că-mi pare rău că nu aveam chef să intru în vorbă cu el. Poate e un ins special, un geniu poate, un înțelept care si-a luat lumea in cap. Sau poate l-a dat afară nevasta din casă, poate a pierdut si el vreun autobuz si nu are unde să stea în noaptea asta. Si în genere, poate e un om cumsecade. Cu siguranță e, dar totuna nu-mi pasă.

Hai, ce mai zice Pamuk? Cum se mai învârte printre oaspeți norocosul de Kemal, care vrea să le aibă pe toate pe lumea asta, si nevastă din lumea bună, dar si o amantă tânără pentru plăceri de alcov. 

11.40. Încă, încă. 

La 11.44 îl aud. Alerg cu sufletul congelat si cu rucsacul greu in spate. Alright? întreb soferul când îi arăt rezervarea. A fost singurul cuvânt pe care l-am putut articula în situația cu pricina. Dă din cap că da, apoi îl aud cum îngână cântat: "Alright, go inside."

Aleluia. Gata, gata.

potremo volare

spasibo // copilărisme

Azi am umblat juma de zi supărată că funcționara de la postă mi-a mulțumit pe final în rusă. Asta dupa ce purtasem discuția, de-o parte si de alta, în pol-en.
Ciudat (de la ciudă) când alții recunosc în tine ceea ce te-ai chinuit cam jumătate din viață să negi.

O cafea în Plaza Nueva înainte de 9. Soare blând de dimineaţă. Unul din momentele acelea de bonheur pe care ai vrea să le prelungeşti cât poţi. Mesele s-au ocupat treptat şi hărmălaia aia de vociferări în toate limbile pământului începe să crească în intensitate.
Ocupaţia mea preferată în astfel de momente este să observ fauna turistică, obiceiurile care mai de care ale unor oameni expuşi din întâmplare într-un loc public. Bunăoară, englezii sau anglofonii nativi. Englezii îşi fac neapărat simţită prezenţa atunci cand sunt prin preajmă. Vorbesc tare, cu emfază, acaparând spaţiul de emisie publică, conştienţi cumva că sunt ascultaţi. Esticii, însă, abia se fac observaţi. Vorbesc în şoaptă ca acasă, ocupă loc minim şi în general au mişcări stingherite, dacă nu calculate.
Buenos dias, muy bien, si si. Fete cu flori roşii mari în păr, tânguiri gităneşti, negri plimbând standuri cu ochelari de soare printre mesele de clienţi, cârduri de fete escortând un măgar împopoţonat cu panglici colorate pe care tronează o novia ce urlă în megafon, acoperind muzica melancolică de chitară. O doamnă îşi înmoaie tacticos pâinea în cafea. Hm. La masa de alaturi, unul din cuplurile acelea la început de relaţie când cel puţin unul din ei simte nevoia să vorbească încontinuu despre absolut orice: valori, trăiri, experienţe blabla. Ea e cea care vorbeşte întruna într-o engleză uşor demonstrativă de student Erasmus, el ascultă resemnat, aprobă admirativ, încercând să pară cât de cât activ în discuţie. Peste câteva luni o să-şi amintească cu uşoară jenă despre aceste prime tatonări. Dacă vor avea ce.

O doamnă superlocvace îşi oboseşte soţul dar mai ales pe cei din grup, comentând fără oprire tot ce vede. Cuplul e din Puerto Rrrrrico. Engleză americană gălăgioasă, acaparatoare. Vorbeşte ca o moară stricată. Really. Recunosc în fiecare gest, mimică, interjecţie tipicării din filmele americane.

-What is your first name again, sweetheart? Olga? Olgita, I’d rather call you Olgita, sweetheart.

-?!

Purtarea ei expansivă îl face pe soţul ei să stea mai mult cu capul în jos, iar pe noi ceilalţi să păstrăm o tăcere politicoasă. Şi soţu-i abia de scoate o vorbă. Zice că sărbătoresc în curând 40 de ani de la căsătorie. Cum e posibil, doamne-iartă-mă, ca doi oameni atât de diferiţi să convieţuiască 40 de ani? Fără să se fi ajustat unul pe altul, fără să fi ajuns undeva pe la mijloc, în care ea e mai rezervată în mişcări şi dumnealui mai vorbăreţ, jumătate din el, jumătate din ea? 

flamboyant union (a little bit of non-sense)

înainte vreme

Asa si nu înțelege cum poate să-ți fie bine printre străini. Pentru ea, locul de bastină e sfânt, acolo trebuie să te întorci, oriunde nu te-ai preumbla, oricât nu te-ai vântura prin lume. Pentru ea Moldova e cât un glob întreg, Suhuluceniul e fix în mijloc si acolo se termină universul. Alte țări cu nume străine sunt abstractități care nu îi spun nimic, oricât nu i-as povesti si de polonezi si de englezi si de nemti. Chiar si regățenii trăiesc pe o altă planetă care s-a rupt de pământ imediat ce s-a terminat războiul si au venit rusii. Nu crede că acolo e mai bine. Dă din cap a învoială, dar nu crede.

- Banul îi la putere în ziua de azi, se mai tânguieste câteodată. Nici sarmalele nu mai sunt ca altă dată, nici posturile posturi, nici Crăciunul nu mai e Crăciun. Nici pe stil nou, nici pe stil vechi. Înainte vreme, lumea punea oala cu sarmale în cuptor si ele se coceau în voie, acum gospodinele astea noi le dau într-un clocot pe aragaz si s-a terminat. Mesteci gălusca crudă în gură. Înainte vreme, țineai post si Crăciunul era asteptat, erai dorit de o bucățică de carne. Aveai gust de ceva bunisor. Acum lumea nici nu ține post, nici nu se ține sătulă. Înainte vreme, si iernile erau ierni adevărate, cu ger năprasnic si troiene cât casa. Cu mare greu îsi făceau pârtie de la o casă la alta.

Se uită la mine cum scriu pe calculatorul meu cu măr translucid si oftează:

- Cum se mai schimbă vremurile… M. are 3 ani si stie să se folosească de tabletă. Eu terminasem tehnicumul si nu stiam să sun. Nu erau telefoane atunci. M-am dat în dos si m uitam la alții cum fac.

- Dă, Doamne, la toți sănătate si la urmă si mie. Câte zile ai de la Dumnezeu, atâtea să fie, dar să fii sănătos si în puteri, nu să te chinui ca mine, asta nu-i viață.

- Câte zile ai, îs toate ale matale, încearcă s-o aline stângaci unchiu' M. 

să ai grijă (poezie într-un e-mail)

să ai grijă,
să ai grijă să nu uiţi ceva,
iar cheile să nu le pui in buzunar,

ca să nu cadă sau să se găurească buzunarul.

să ai grijă să faci geanta de cu seară şi sa închizi gaz, apă, geamuri, când pleci.
să pui de cu seara tot, 

dimineaţa doar să te trezesti, 

doar să te îmbraci şi să ieşi.

ai autobuz de dimineaţă sau vei lua un taxi?

dacă vrei, eu pot să te trezesc. 

îţi dau un telefon ca să te trezeşti, 

la noi oricum e mai devreme cu o oră.

Dedicaţie pentru 2014

Du-te, du-te.
Şi s-a dus.

In some weekend evenings I feel like an old lady behind the curtains watching disapprovingly the young and the restless on the streets.
And I almost feel like telling them: "Go home, kids, it's late"

Când eşti cu ochii închişi, sunetele sunt mai rarefiate, muzica mai powerful, ideile din cap îs mai distincte, dramele mai bine alcătuite. Aş vrea să avem un bec pe după ochi, pe care să-l pornim atunci când vrem să închidem ochii. Ca să nu ne mai ciocnim de stâlpi, oameni sau maşini atunci când mergem pe stradă.

Pentru un minim romantism, infuzat cu forţa, am aprins nişte lumânări parfumate. M-am uitat la ele până m-au durut ochii. Apoi când le-am stins, nu mai puteam respira. Era ca-n biserică.

În metrou m-am holbat pierdută la o femeie care se uita cu un infinit drag la bărbatul ei cu ochi tulburi, duhnind a băutură care abia se ţinea pe picioare. Care nici arătos nu era. Femeia, deşi trecută de prima tinereţe, avea trăsături frumoase şi un băieţel mic în cărucior care scâncea după atenţie cât timp mama îl privea topită pe bărbatul ei brav, deja etilizat într-o dimineaţă de sâmbătă. Dar ce ştiu eu.

Sâmbătă noaptea, trecut de ora 3. Scoatem căştile din urechi, închidem calculatorul, strângem lucrurile din jur şi plonjăm vitejeşte în pat. Gata, stingerea.

Când îmi era cel mai linişte, încep să disting tot mai clar sunetele din “La Vie en Rose” de undeva de la apartamentul de sus…Fix la ţanc, mulţumesc.

aşa-i când rămâi acasă să lucrezi.
scrii şi tai, scrii şi tai, roteşti ochii în jur şi observi pe masă o oglindă şi un aparat foto.
unu, doi, şi narcisa-i gata.

Czesc!

Cum stau aşa în camera mea cu pereţi verzi şi lumină caldă, prielnică, cu sunete plăcute în surdină, cu cafea fierbinte alături, sătulă şi, în general, împăcată cu toate cele, urzind calm la proiectu-mi pentru următorii 3 ani, o feerie brută îmi viermuieşte tot dinlăuntrul şi nu ştiu cum s-o cuminţesc.
Şi simt cum toate potenţialităţile bune mi se aşază în faţă, mai să le ating cu mâna, mai să le netezesc pe cap.
Abia aştept, Varşovio. Am sufletul în gură şi nerăbdarea în gât. Czesc.

hăt sus

şi cum pluteam noi încetişor deasupra norilor, hăt sus, prin cazanul ăla imens de vată albă şi pufoasă, în care zăceau neurnite arătanii de toate formele, 

mă întrebam cum de stau ele priponite în aer, cu ce fel de aţă nevăzută sunt legate de cer şi dacă e aşa, cine le face nodurile?

în fine, să fiu sinceră, nu m-am putut lămuri ce era aia: vată, aluat puhav, ou bătut spumă sau doar apă condensată, cum ni se spunea la orele de geografie.

sau poate resturi de aripi de la păsări care s-au agăţat de cer de frică să nu pice şi cineva le-a făcut grămăjoară în moviliţe de puf. sau poate stelele care nu vor să doarmă se bat cu pernele şi fac puf peste tot, se poate şi aşa.

mă minunam fireşte la toate aceste lucruri din pântecul de oţel al unei păsări fără prea mult suflet dar care reuşea cumva să se ţină în aer, care îşi făcea loc cu grijă printre animăluţele de puf ale cerului, de frică să nu strivească vreo broscuţă mai adormită sau să dea din greşeală în trompa vreunui elefant de vată care nu ar putea să se ferească într-o parte din cauza greutăţii, fireşte.

cum mă uitam eu aşa la ele, cum stau nemişcate, mă temeam să nu vină dintr-o dată vreun zmeu mâncău care să se apuce să înghită vata dulce a cerului şi să rămână văzduhul golaş şi singur prin care, cine ştie, să se întrezărească chestii urâte din afară, cum ar fi gaura neagră a universului sau ceva foarte şi foarte înspăimântător.

nightingale trills at the crack of dawn

la 6 dimineaţa soarele andaluz încă doarme, dar păsările cerului se întrec în triluri, apa şiroieşte în legea ei la vale, florile de portocal şi iasomie îşi desfac miresmele. iar unii se îmbată instant cu fericire.

cum să zic, sunt momente (nu prea multe) când ţi se întretaie răsuflarea şi aşa rămâi: bleg, cu trupul lipsit de vlagă şi cu ochii moi-moi ca de gelatină.

dar asta se poate întâmpla doar la 6 dimineaţa.

Dejun pascal improvizat în Tanger

Abia ce ajunserăm. În timp ce ne foiam cu bagajele, bunicuţa care făcuse curat în cameră, chircită de zâmbet, îmbrăcată în alb şi înduioşător de sfioasă, a intrat în cameră şi ne-a lăsat pe masă un bidon de plastic cu o mână de floricele galbene de câmp...Închidea uşa când am observat-o. Încercând să mă dezmeticesc rapid, lansez prima mea tentativă de a mulţumi în arabă. Shukran, Shukran! A tresărit plăcut suprinsă.

Cu bucheţelul ăsta pe masă, am încropit masa de Paşti: 4 ouă fierte şi ne-înroşite aduse de acasă şi scrijelite ad-hoc cu un creion, 2 mini-iaurturi, 2 chifle, o portocală şi...cam gata. Prin geam se vedea portul, dacă te chinuiai un pic vedeai şi celălalt ţărm european. Vag se auzeau şi chemări guturale la rugăciune. 

Merhaba, Tanger.

rezumat marocan

După ce am zăbovit niţel în punctul cel mai sudic din sudul european, jelindu-i puţin pe arabi că au lăsat minunăţia aceea de cetate cu vedere spre ocean şi mediterană din Tarifa acum o mie de ani, am trecut Gibraltarul în burta unui vapor care înghiţea hăpăind valuri de smarald în timp ce în burta mea stomacul se chircea în felurite feluri.

Nici un delfin, nici o balenă nu ne-a arătat drumul. Călătoria a fost scurtă şi aproape anostă. 

*

Citisem că Tanger e un oraş cosmopolit şi prietenos, prin care au trecut şi portughezi şi spanioli şi francezi şi englezi, şi spioni internaţionali, şi scriitori şi pictori fel de fel, ba chiar şi vampirii amorezi din ultimul film al lui Jarmusch. 

În prima zi însă, ne-am „bucurat” de prea multă atenţie.

Turiştii, dar mai precis, turistele nu scapă neremarcate pe străduţele întortocheate din Medina Tangerului. Mă rog, nici nu mă aşteptam să nu. Vreau să zic, m-aş fi holbat şi eu cu interes la străinii care mi s-ar perinda prin faţa pragului cu ochi de alice-in-wonderland. Win-win situation, carevasăzică. Eu mă holbez la voi, voi la mine, zâmbim şi mergem mai departe. Dar în primele ceasuri ale aventurii mele marocane, simţeam că fac infarct de emoţie şi teamă stupidă tot tresărind la fiecare 3 metri când puzderie de flăcăi de cartier se ţineau după noi.

Miss, miss, ola, ola! Bonjour! Hi! Kasbar? Soko? Kasbar? Grand Mosque? Why ladies look in the map?

- Nu te mai uita atâta prin părţi! mergi înainte şi caută-ţi de treabă, mă ia la rost soră-mea, şi ea destul de vulnerată de situaţie.

- Păi sunt turist, ce naiba! de asta am venit, ca să mă uit…, încerc eu să mă apăr.

Ştiu şi eu că ar fi bine să mă abţin, că trebuie să merg pe stradă ca un om care ştie unde merge, că nu trebuie să verific harta din două în două minute când iar ne pomenim pe o străduţă îngustă, întunecoasă, care duce naiba ştie unde. Fără aparat foto la vedere. Fără ochi de căprioară speriată, mai ales.

**

Un individ ne abordează numai zâmbet, oferindu-se să ne facă turul oraşului în câteva ore. Ne duce şi ne aduce la hotel. Când a văzut că nu ne lăsăm uşor convinse (citisem înainte pe net că trebuie evitaţi at all costs aşa-zişii ghizi), se dă mai mult înspre noi şi şuieră printre dinţi cuvintele astea nu prea clare: „Bad people on the streets. One mosquito, 100 mosquitos.” Asta a fost chiar ciudat. Nu destul cât mă panicasem stupid toată ziua din cauza flăcăilor de cartier care nu voiau să ne lase în pace, îmi lansează şi ăsta ameninţări mistice. Ţânţari mulţi pe străzi? Sau poate era vorba de corespondentul spaniol pentru cuvântul moscheie: musqito. N-am înteles prea bine şi nici nu m-am încumetat să cer explicaţii. Am refuzat cât de amabil am putut. Totuna avea privire de om ofensat. 

Be polite! Ne reproşează el imediat. Păi polite am fost, aşa credeam eu.

În scurt timp, se apropie de noi alt individ cu eşarfă albă şi discurs similar. No, thank you, we are fine, îi răspund. Why aren't you polite? This is my home. A doua ridicare vinovată din sprâncene. 

Descumpănită, mă tot întrebam dacă imputarea asta repetată a unei pretinse atitudini nepoliticoase are de-a face cu cultura ospitalităţii din lumea musulmană sau nu mai mult decât o formă şantaj emoţional pentru turiştii naivi alde noi...

unsmiling tsarevna

Răstignită în saltea

zădărniceşte proiecte grandioase,

izbeşte de perete lumi întregi fără să regrete, 

sparge în ţăndări feţe de cristal 

care îi vor fi fost dragi odată.

Când închide ochii, şterge totul din minte 

şi se afundă într-un fond incolor convenabil.

Îşi proiectează picioarele pe perete.

În poziţia asta sângele se repede spre creier 

şi totul devine fierbinte, aproape de inimă,

încât
ar putea să-şi îmbrăţişeze propriul sânge.

Pereţii hotelului Continental din Tanger îs maiestuoşi de-a dreptul. Rătăcim aiurea din hol în hol căscând gura la mozaicurile geometrice, la lămpile frumos colorate şi la divanele moi din catifea. Zici că eşti fix în antreul palatului nu ştiu cărui sultan sau rege maur. Ne pomenim într-o sală pluricompartimentată plină de praf şi rugină în care stau îngrămădite în totală dezordine tot felul de lucruri. Vechi cât lumea. Bijuterii (cercei, inele şi lanţuri), covoare decolorate, oale, arme prăfuite, tunici roase de vreme şi molii. Tot felul de minunăţii prăfuite.
Un domn cu înfăţişare îngrijită apare de neunde: Welcome, welcome. Where are you from? Moldavia...hm. Urmează câteva secunde de nedumerire, după care domnul aprobă amabil. Nu vrea să ne indispună, se pare.
Ah, Russia!
Ex...dau eu să precizez.
Ex, ex, ex! exclamă el împăciuitor.
Zice că are grijă de magazin de mai mult de 40 de ani, iar magazinul are şi el peste 140 de ani. Iau în mâini o oglindă mică şi atât de prăfuită încât abia de-ţi distingi nasul când te uiţi în ea.
You know how much? 2 euros! Îmi vede ezitarea şi adaugă repede: But when you don't like sth even one euro is too much. Şi râde mulţumit iar.

ai impresia că propria-ţi suflare e ca o muscă bâzâind aiurea într-un borcan închis.

scoşi afară din casă,
din paturile lor,
de sub plapumă,
de lângă calorifer,
aruncaţi în zăpada de afară,

îmblăniţi alandala,
purtaţi pe drumuri,

cu obrajii biciuiţi de ger,
cu ochii chinuiţi de nesomn,
scurşi la metrou în pâlcuri,
hurducaţi pe şine,
scuipaţi la suprafaţă,
nemângâiaţi,
neostoiţi,
neîmblânziţi.

Ora 2 noaptea. Un autocar cu pasageri în drum spre Bucureşti. Am trecut de vama MD, am trecut de vama RO. Dar stăm. Aşteptăm la porţile Europei de mai mult de 2 ore. Fără şofer. 

Fără şofer nu ajungem nicăieri.

Niscaiva semne de spaimă colectivă se insinuează, dar mai mult domneşte o somnolenţă din aia îndesată când îţi dai seama vag că ar trebui să-ţi pese mai mult, doar că ţi-e gura cusută şi ochii încleiaţi şi nici că ai fi tare conştient de ce se întâmplă. E atâta de frig că până şi luna stă nemişcată pe cer. Din rucsacul meu miroase a mentă uscată.

Într-un sfârşit apare un vameş.
- Oameni buni, da voi ştiţi di ci staţi aicea?
Şoferul avea asigurare falsă cică, i se deschide dosar penal. Nici să-şi facă alta pe loc nu voia. Nici să-şi anunţe pasagerii nu se îndupleca. Să nu facă oamenii „gălăgie”. Oamenii au vrut să facă gălăgie pentru că erau unii care aveau avioane de prins din Bucureşti când se lumina de ziuă.
- Eu v-am spus ca să ştiţi, strânge din umeri vameşul şi-şi căută de treabă.
Cui să te jelui la ora 2 noaptea? În ceva timp, apare totuşi şoferul. Se instalează furios la volan şi nici să arunce barem o privirea în direcţia noastră.
Nu ştiu cum de îmi aud vocea:
- Ne explicaţi şi nouă ce s-a întâmplat?
- Şi dacă o să explic, o să fie ieşire din situaţie? răspunde el repezit.
- ....
O doamnă din faţă îmi face semn să-l las în pace.
Un băiat întreabă când ajungem în Ploieşti.
- Dimineaţa, răspunde iar în doi peri şoferul supărat.
- În vreo două ore, zice al doilea şofer în şoaptă să nu fie auzit de primul.

Oroare de şoferi. Am oroare de şoferi.

Totuşi mă întreb: Nu-i mai simplu să faci o asigurare adevărată decât una falsă?

Când nu am hârtie la îndemână şi nici vreun instrument de scris, desenez cu arătătorul în aer tot ce-mi trece prin cap.

Literă cu literă alăturate nevăzut una lângă alta.

Idei care nu se văd dar care se scriu totuşi frumos, caligrafic, cu mişcări unduitoare ale mâinii.
Aşa adorm. Cu ideile mele plutitoare deasupra-mi.

Când ieşeau pe uşă, mi-am amintit că nu le-am povestit ce era mai important, motivul convocării de fapt. Voiam să mă jelui despre cum mi-am fript mâna cu vin fiert. Stăteam în mijlocul drumului cu hoarde mărşăluind încolo încoace, paharele de plastic se strângeau monstruos, până când un şuvoi arzând a ţâşnit în sus peste mâinile-mi învelite degeaba în mănuşi.
A durut instant dar nu am avut timp să mă doară cum şi cât trebuie.
Dacă ar fi ştiut N, ar fi aruncat vinul cât colo şi n-ar fi vrut să-l mai bea.

Domnul ăla zicea că “Sigur aţi mai luat vin de la noi dupa felul în care aţi venit drept spre taraba noastră”. “Dada”, zic eu, apoi înşfac paharele ca să mă opresc cu ele arzând în mănuşi în mijlocul drumului.

Când am scos – mult mai târziu – mănuşa de pe mână, pielea era pârjolită de jur împrejur – de parcă se dăduse foc la o pajişte invizibilă peste mâna mea stângă.

un cutremur cât de mic

În zilele astea mi-e jale de toată lumea. De sistemul ăsta de relaţii si dispoziţii conform căruia trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu greu, să-ţi cauţi şosetele, să te speli pe dinţi, să înghiţi cafea sperând că te va energiza, să te înghesui în metrou sau autobuz, să-ţi cari rucsacul de colo-colo, până te instalezi într-un scaun pe care trebuie să stai 8 ore cu un monitor exasperant în faţă...

El zice că e plina planeta acum de socialişti şi că e challenging să aiba de-a face cu ei. Me included. Eu însă cred că suntem în pragul unei mari crize, adică deja suntem în criză. Şi că trebuie să ne găsim un alt mod a trăi. Nu doar câţiva, ci toată lumea. Cât timp risipim trăind din contul celor 8 ore de truda zilnică, doar ca să te poţi întoarce seara acasă pe întuneric, să mănânci ceva la repezeală, apoi înainte de somn să-ţi promiţi mecanic că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine calitatea vieţii ţi se va îmbunătăţi, plus gradul de optimism, plus nivelul de dopamină în sânge. Pentru că cel mai reconfortant moment al zilei e atunci când stingi lumina, dacă apuci să o stingi, momentul acela scurt înainte de somn când eşti liber, care îţi permite cumva "anularea completă a întregii trude zilnice".

De fapt, mereu îmi doresc o catastrofă, o calamitate, o revoluţie, un cutremur cât de mic, o minimă stare de urgenţă care să mă scoată din timpul asta care nu-mi mai place.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Vadim

Vezi tu, Vadim era fratele meu. Mai mare. Ma ţineam de el cu o încăpăţânare autistă. Mai protesta, săracul, când amici alde Steopa şi Ghena îi tot dădeau ghes să scape de mine când aveau de plănuit vreo treabă serioasă. Vadim se codea, întrebându-i exasperat din ochi: Şi cu ea ce să fac? Apoi se uita cu ciudă la mine. Aşa ajungeau să mă tolereze ca pe un martor necesar la toate şedinţele lor ad-hoc din fata porţii sau la jocurile lor de cărţi cu cifre din care nu înţelegeam nimic.

Ştia Vadim că nu l-aş fi trădat never. Never. 

Câte n-am făcut împreună.

Împreună am ascuns tigaia în grădina cu zmeură. 

Împreună am făcut cartofi prăjiţi cu săpun şi usturoi cu un ochi la “Iubiri amăgitoare” la TVR de la ora 14.00.

Rămâneam stăpâni acasă. El cu ale lui, eu cu ale mele. El la chitară, eu la tobe. El folosea o mătură pe post de chitară, eu băteam frenetic în masă cu 2 rigle. Până mi-a venit în cap să folosesc drept tobă o cutie de conservă de scrumbie. Când găseam câte un cablu lung pentru microfon, eram solistă înfocată. Mare tămbălău. Cumplită hărmălaie. Imaginează-ţi că sala de concerte era o cameră aproape nemobilată cu pereţi înalţi. Un ecou fantastic. Atunci mi-am dat drumul la voce.

Când nu aveam partener de trupă, mă urcam în nucul de la poartă şi făceam acolo exerciţii vocale. Odată doamna învăţătoare I-IV, Tatiana Petrofuvna (cum o consemnam eu în jurnalul personal), a stat sub poartă nu ştiu cât. Când ni s-au întâlnit privirile, eu mai nu am căzut din copac de ruşine. "Credeam că-i radioul", a glumit ea fără milă. 

Apoi sala de concerte a fost transformată în studioul artistului din tinereţe, haha. Îmi vine să râd, nu ştiu de ce. Vadim a pictat multe veri în studioul lui plin de praf, desene, picturi neterminate sau ratate cu pereţii pătaţi inevitabil de guaş şi alte cele. Acolo mă strecuram cu perseverenţă şi tăceam vinovată o habă, până mă observa. A trebuit să-mi încropească şi mie un şevalet minuscul.

Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament. 

Aveam o misiunea închipuită de a-l supraveghea. Acum râdem când îmi aminteşte şovăielnic de practicile mele de-a dreptul teroriste de pe atunci, dar nu pot spune că sunt flatată. Consumam multă hârtie pe vremea aceea şi mai mereu mă aprovizionam fără voie cu hârtii albe din caietele lui groase. Ajunsese sărmanul să-şi numeroteze singur foile. 

Pentru că-l credeam timid, îmi asumam eu eroic misiuni dificile în numele lui. Cum ar fi să-i trimit fetei ăleia, superbe, dintr-o clasă paralelă cu el, poze cu inimi strâmbe, inevitabil străpunse, sub care scriam stângace 4 litere: LOVE. În una dintre fotografii, Vadim avea 5 ani şi stătea ca un soldăţel viteaz în armură pe un taburet. Era drăguţ oricum.

Mergeam şi la diriginta lui. Nimeni nu bănuia cât de frică îmi era să străbat holul acela imens până la clădirea unde avea el orele. Băteam însă ferm în uşă şi o rugam cu maximă seriozitate să mă anunţe pe mine, în primul rând, dacă se întâmplă ceva. Pe MINE. Eram filtrul necesar. Mami nu mai trebuia să ştie totul. Aşa îmi închipuiam eu, fireşte.

Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Era 8 jumătate când intram matinală în staţia de metrou. Aveam timp berechet să ajung la birou şi să citesc măcar 15 minute din cea mai recenta fascinaţie livrescă pe care am căpătat-o, din Zenobia lui Gellu Naum. Numai că nu am avut loc să păşesc în primul tren care a venit. Îl astept senină pe următorul. Cam aceeaşi situaţie, doar că nu îmi mai puteam permite să-l aştept pe al treilea. Îmi fac loc cu chiu cu vai. 

La Unirii s-au revărsat puhoaie şi au năvălit altele. 

O domnişorică cu ochii desenaţi şi somnoroşi ofta greu şi bătea nervoasă din picior. Tare puţini oameni îmi devin antipatici fără să scoată o vorba. Nu reuşeam să înţeleg substratul indignării ei, când era fix în aceeaşi situaţie ca toţi ceilalţi şi contribuia prin prezenţa-i afectată la nesfârşita aglomerare. Nu se puteau închide uşile, oala fierbea anost, soferul repeta apăsat: “pentru siguranţa dvs, îndepărtaţi-vă de uşi” Domnişorica de lângă mine iar oftează, ba mai şi chiţăie: ts, ts, ts...O doamnă cu cearcăne stătea chircită cu capul înăuntru, dar cu gluga în afară. Un alt domn are o expresie de dezgust pe faţă. Nu ştiu dacă e deliberată sau naturalizată. 

Şi totuşi...în învălmăşeala aia de inşi nervoşi, de dimineaţă mohorâtă şi căznită, o doamnă ţinea cu grijă un buchet de crizanteme.

Plus monştrii islandezi din urechi.

-

mă tem că nu ştiu ce vreau pentru că nu vreau nimic.

Prinţesa încruntată

Victor Vasneţov, Unsmiling Tsarevna, 1916-1926

you fool you

Taman cânta „once i wanted to be the greatest” în winamp când am deschis în lehamite gmailul. Mailul ăla venise fix în intervalul cât mă plimbasem pe alte site-uri ca să verific dacă mai sunt bilete ieftine spre Londra şi mai apoi cât durează şi cât costă să ajung din Londra la Oxford. Şi cam cât costă chiria în Oxford. 

Eh, mailul ăla avea câteva rânduri sau mai exact 3 paragrafe. L-am scanat o dată şi n-am înţeles despre ce e vorba. Abia în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc am dat de „we regret to inform you”. 

Of course. Miracole nu se întâmplă. Londra nu crede în lacrimi. Şi eu nu mai am puteri să visez. M-am săturat să sper, să mă consum proiectându-mă într-o perspectivă care se destramă cât ai scrie în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc „we regret to inform you”. Ei, lasă, nu mai regretaţi.

You fool you.

Acum din străfundurile minţii mii de voci se hlizesc indecent pe seama mea. Doar Si, P, E şi Zs îmi fac din mână trişti pe un mal de Tamisă promiţându-mi alergături nocturne printr-o Londră imperială, cafele prin localuri zgomotoase, concerte cu lumini colorate, ascunzişuri prin bookshop-uri strâmte şi vechi, tăvălit prin iarbă umedă şi foarte verde, ciclism gâfâit prin ploaie, cu pelerină şi băscuţă tricotată şi câte şi mai câte, în timp ce o voce din cap îmi reproşează apăsat: You fool you. 

Mă rostogolesc în jos cu ochii închişi.

toamna la sărăteni

Buni se opreşte, ia frunza în mâini şi o apropie de nas. Mai s-o încerce cum e la gust. Uite cum a dat bruma peste busuiocul ăsta, săracul. Câinele i se încolăceşte languros de picior, ştergând cu coada pufoasă tot praful de pe asfalt. Buni îl dojeneşte râzând: Berbedeul ce-i el!

in the death car we are (still) alive

Lumina serii se juca colorat cu orizonturile atât de ireal de-mi părea că Moldova e o bucăţică de Islanda doar că nu-mi dădeam eu seama. Numai că n-aveam timp să stau cu ochii lipiţi de geam. Mă ţineam de scaunul din faţă, oripilată, mai să-mi sară inima ori de câte ori şoferul frâna brusc la 3 cm de vehiculul din faţă. Dumnealui era vesel şi vorbăreţ. Suspect de vorbăreţ şi mult mai relaxat decât mine. Se implica cu fervoare în conversaţia celor din spatele lui, astfel că, mai mult stătea cu capul sucit într-o parte decât cu ochii la volan. Şi iubitor de viteză. Iar prin Codrii Orheiului sunt exasperant de multe curbe.

Într-un sfârşit, urlu cu delicateţe: Vă rog să conduceţi mai încet! N-aude, e prins într-o discuţie cu camarazii de lângă el. Altă persoană se apropie de el cu aceeaşi rugăminte. Şoferul nu înţelege ce observaţii i se aduc şi cere să i se traducă în rusă. E încă senin şi bine dispus. Curând însă era să regretăm cu toţii acest gest de disperare. Noi să-i facem observaţii lui! El, care are peste 25 de ani experienţă la volan, Moscova-Bălţi-Chişinău, încolo-înapoi de atâta amar de vreme! Noi să-l învăţăm cum să conducă! Trebuia să luăm taxiul, dacă nu ne place. Vreun sfert de oră a mârâit supărat nevoie mare, dumnezeind în stânga şi-n dreapta, zmucind nervos volanul. Un băiat îi întrerupe tirada şi contratacă ferm. Şoferul făcea spume la gură. Nu cred că vedea drumul de furios ce era. Şi încă nu ieşiserăm din codri.

Dezavantajul pentru atei în astfel de situaţii e că nu ştii cui să te rogi, deşi tare simţi nevoia. Cine să-ţi facă dreptate? Suntem umili şi neputincioşi, la cheremul unui şofer descreierat. Băiatul care se certase rău cu şoferul, şi-a pus chitara pe umăr şi i-a cerut autoritar să oprească maşina. A trântit uşa şi a rămas cu chitara în câmp, iar noi ne simţirăm abandonaţi în lupta noastră cu un tiran absurd şi instabil emoţional. În scurt timp, un alt pasager cu o doamnă mai coborau din microbuz. Mai aveam şi noi vreo 20 de minute de mers şi vreo 3-4 posibile infarcte. Am scăpat cu viaţă, dar cu vreun kg în minus.

Dimineaţa tresar că am dormit mai mult decât trebuie. Lumina zilei se zgâieşte zgârcit prin crăpăturile obloanelor. Intru în baie fără să aprind lumina pentru că cel mai mult dimineaţa mă scoate din sărite lumina prea puternică. (Un bec în faţă e ca o împunsătură în ochi.) Pe geamul din tavan se scurg încet boabe de apă.

Adâncită în căldura lichidă care îmi înmoaie mintea, am sentimentul că nu pot pleca de acasă, că dacă plec, nu mă mai întorc. Că n-am să mă pot ridica de acolo, că dimineaţa asta e definitivă, că n-am nici un chef să-mi schimb tihna asta regală pe promisiunea unei zile lungi, scăldată în prea multă lumină.

Opun rezistenţă câteva minute, apoi răsucesc cheia în uşă.

*

am tras obloanele, m-am înfăşurat în pătură, mi-am mutat biroul la podea, cu toate hârţoagele, cu pixuri şi perne,
mi-am mai făcut o cafea cu lapte, am tăiat o felie din prăjitura Jujei, am desfăcut un iaurt cu căpşuni,
un ou prăjit, 2 sandvişuri cu brânză şi roşii, restul de paste cu ton de aseară,
o banană,
înghiţituri de energizant,
panică.

saturday night, 3 days away from the submission deadline. getting drunk with coffee and this song

ciudă pe verde

La colţ cu magazinul Gemenii, o bătrânică de 1 metru jumătate şi un gardian de 2 metri stau de vorbă. Numai că bătrânica se uită în sus şi are o privire rugătoare, amestecată cu smerenie. Ei, ce probleme, aud. Ţine un bucheţel de lalele de vânzare. Atâta mai are de vândut. Poate c-a fost singurul bucheţel pe care l-a putut încropi din grădina ei de 2 metri pătraţi. El îi spune ceva impasibil, cu voce coborâtă, calmă. Nu vrea scandal, dar bătrânica strică imaginea magazinului. Nu se cade. Aici vin doamne cochete, sensibile. 

Eu stau ţintuită de cealaltă parte a străzii. Mai că-mi vine să mă repăd printre maşini să-i iau buchetul, să nu mai aibă de ce sta acolo. Să meargă acasă în bucătărioara ei cu muşcate, perdeluţe bej la geam şi cu ceainicul ţiuind pe aragaz. Sper că are unde să se ducă. Dar chiar în clipa asta o doamnă cu pelerină îi întinde 10 lei, ia buchetul, spune „Spasibo” şi dispare în mulţime. 

Bătrânica împătureşte cei 10 lei, se apleacă după cele 2 genţi de la picioare. Gardianul îi supraveghează mişcările. Mi se îneacă privirea dosită de ochelarii de soare. Mi-e atât de jale încât tot verdele ăsta primăvaratic şi căldura moale din jur îmi stau în gât.

în mijloc

Momente când te opreşti. Pur şi simplu.
În mijlocul unei discuţii, în mijlocul unui speech, în mijlocul unei lecturi, în mijlocul unui exerciţiu, în mijlocul unei plimbări. Te opreşti şi simţi că nu ai nici un chef să mergi mai departe.
Fix în momentul ăsta te cuprinde teama că nu vei merge mai departe şi de consecinţele multe ce ar putea decurge din asta.
Teama că o să te laşi dominat de lehamitea asta subită şi n-o să te chinui să continui.
Teama că te vei lua în serios.

respir cum trebuie

Max Richter (H in New England) şi semiîntuneric. Semi jale şi semi bucurie. Aşa simt cum suflul dinăuntru mi se rarefiază, mi se lungeşte, mi se curăţă, palpită cu o graţie care mă elevează toată. Aşa simt că respir cum trebuie, că minutele se transformă in trăiri intense şi că întreg momentul ăsta nu trece degeaba.

[LiWei, 2003]

she says thank you and she does not care.

până duminica viitoare

Până nu uit: Dejunul meu ideal de duminică ar trebui să se întâmple pe la 10-11 şi să includă 2 felii de graham, 2 ouă fierte, măsline, brânză topită şi o roşie. Spre final, un măr verde tăiat felii cu o portocală decojită şi împărţită în 4. Asta după ce pe la 8.30 – 9 am băut o cafea fără zahăr (opţional, cu puţin lapte) la balcon în plin soare matinal de primăvară.

Pe fundal: Zoe Keating.

cei şapte ani de acasă

Îi dimineaţă, afară fulguieşte vârtos şi subterana îi pustie. Şi trece O. pe lângă un gardian păzind nostalgic un aparat de marcat bilete. Şi fără să stea prea mult pe gânduri, dar mai precis, fără să-şi dea seama, strecoară discret un salut suav de acasă: "bună ziua". Din fericire, neremarcat/neînţeles de gardianul foarte maghiar.

necuviinţe

Când tocmai conversam firesc cu scriitura lui Pamuk despre Istanbul, în autobuz au răsărit de neunde 2 doamne cu pufoaice şi au început să verifice biletele. Una din ele se postează chiar lângă mine iar eu încep să mă agit în stilu-mi caraghios. Caut în rucsac, caut în pungă, nu dau de portofel. Îmi vine să-i spun să revină în 2 minute, dar mi-am amintit că nu ştiu maghiară şi doamna pare de neînduplecat. Deja ştiu ce e în mintea ei: duduia asta care se face că citeşte şi apoi se face că nu-şi găseşte portofelul. Las' că vă ştiu eu trucurile! 

În sfârşit, după un minut de panică şi jenă, scot victorioasa portofelul. Doamna vociferează un „koszonom” şi-şi vede de treabă iar eu de carte.

***

Mai urc o treaptă pe scara rulantă din metrou şi ating fără să-mi dau seama rucsacul domnului din faţă. Domnul se întoarce circumspect şi mă priveşte sever. Pe faţa mea un zâmbet de rutină. Domnul se întoarce cu privirea tot bănuitoare şi îşi trage rucsacul mai în faţă. Ups. Gestul în sine m-a indispus. Tocmai eu să fiu bănuită, când am avut atâta de tras de pe urma necuviinţei altora de a râvni la ce nu e al lor...

Încă îmi stăruie în minte spaima instantă pe care am resimţit-o în mod repetat când căutam în geantă fără nici o şansă să găsesc ce caut. 

De atunci mă bucur de fiecare dată când pipăi portofelul în geantă.

tare, mult, toată

Eram abătute amândouă. Eu nu ştiu dacă aveam motiv sau dacă trebuia să am unul, dar era una din acele zile când tare te mai saturi de faţa ta, de privirea ta, de părul tau, de mâinile tale etc. Ne-am tolănit pe o canapea şi ne străduiam să ne convingem una pe cealaltă că e vremea de vină. Sau serotonina din sânge sau dopamina sau orice altă substanţă din organism despre care savanţii spun că asigură starea de bine. 

Li mi-a povestit că face periodic exerciţii de zâmbet în oglindă. Hahah, încep să râd prosteşte. Chiar? Cum? Îmi spune apoi că nu prea ştie cum arată când râde tare, mult, toată pe dinafară De fapt, ar vrea să se vizualizeze în momentul în care va râde tare, mult, toată, pentru că nu s-a întâmplat încă.

La masa din faţa noastră se perindă grupuri de turişti care vorbesc ba în poloneză, ba în germană, ba în italiană. Îşi beau ceaiul, înghit prăjitura, discută ceva aprins cu priviri plictisite, îşi încălzesc mâinile, apoi îşi pun mănuşile şi fularul, se ridică şi pleacă. Noi stăm de vreo două ore printre perne, înconjurate de cărţi şi foi. În tot acest răstimp abia dacă am schimbat 3 vorbe. Adevărul e că în acest interval am fost ocupată. De două ore scormonesc în minte momente + poze când am râs tare, mult, toată. Rezultatul e incert.

anti-dimineţi

Dimineţi în care totul merge încet. Îţi alegi hainele mai greu, îţi găseşti şosetele cu mai puţină îndemănare, nu-ţi dai seama dacă ţi-e foame sau nu, părul nu stă bine, apa e rece, lumina becului împunge, braţele-s de lemn, ochii împotmoliţi în ceaţă. Dimineţi când corpul nu se mai mişcă singur, când uiţi algoritmul pentru rutina matinală, când totul se face cu mai mult efort. Când inevitabil întârzii şi nu ai nici o tresărire.

eyes benignly closed

carieră

A-ţi dori mai mult, a-ţi face planuri mari când te simţi mic, vulnerabil şi neputincios, e ca o formă de trufie, un efort pervers de a-ţi transcende limitele (percepute) pentru a tinde către ceva ce (crezi că) nu meriţi.

Tupeul maximal, impostura dezumanizantă, iată ideologia zilelor de azi.