Ce frumos l-au ars, cu câtă grijă l-au împachetat, cu cât fast îl purta maestrul de ceremonii pe domnul profesor. Pulbere l-au făcut si l-au prelins atent într-o vază.

Cutare si cutare s-a perindat pe la tribună si a citit de pe foi ce-a făcut în viața asta. Câte cărți, câte articole, câți studenți, câte universități. Câți copii, câți nepoți. Câte neveste. Doar ultimul a despăturit o hârtie asudată ținută în pumn două ceasuri. Un tânăr bătrân cu capul sur citea cu voce stinsă un ultim omagiu celui pe care îl numea tată spiritual. Atât m-am priceput să deslusesc din vocea lui stinsă.

Domni cu ochii tulburi sprijiniți în baston îsi cedau unul altuia locul, unul mai bătrân si mai puțin teafăr decât altul. Suntem si noi pe drum, îsi spuneau din priviri când îsi strângeau mâinile. 

Domnul profesor nu era acolo. Chiar deloc. I se tot invoca numele, i s-au tot poclonit mormane de flori, dar el nu era acolo. Îl topiseră, scrum îl făcuseră, praful s-a ales din el. 

L-au dus pe brațe, încet, cu pasi mărunți, într-un convoi sobru, apoi au turnat mult nisip deasupra, apoi marmura, apoi florile si asta a fost.

Pamuk si sfarsitul lumii de la miezul noptii

Îmi ronțăiam mărul si mă pregăteam să scot kindle-ul din rucsac. În gară era o lumină chioară, de un galben spălăcit, mirosea rânced a bere si cafea, dar măcar era dosită. Afară se întâmpla un fel de apocalipsă, una dintre ele. Vântul îsi făcea de cap, suierând, vuind, scormonind furios ninsoarea densă. Nu am avut timp să mă instalez însă, un gardian îmi face semn că e ora închiderii si să dispar. Ouch. Autobuzul meu nu venea decât la 12 noaptea, iar eu special venisem mai devreme cu vreo oră, nici nu mai țin minte motivul, dar stiu că era unul. 

Curând toate sufletele puține din jur erau să se evapore sau să fie înghițite de vijelie. Dispăruseră si asiaticii, si veneticii mirosind a bere. Si gardianul plecase acasă. Nici țipenie, doar câteva autocare Slovak Lines staționate pe noapte. Toate sufletele migraseră într-un loc mai cald. Aveam o oră înainte pe care nu stiam, nu puteam să-mi imaginez cum as putea să o petrec. Fiecare minut era lung si chinuitor. Am decis să fac înconjurul gării, poate-poate văd lumină la vreun pub prin preajmă, unde să beau ceva, să mă dezmorțesc măcar. Înaintam greu, pe alocuri trebuia să mă țin de ceva ca să nu mă ia vântul pe sus. După ce am încheiat turul si am concluzionat că totul e mort si înghețat în jur, m-am uitat la ceas cu speranță. 4 minute peste 11. Numai 4 minute. Tare îmi era jale de mine.

M-am ghemuit într-un colț, în fața usilor, singura pată de lumină din potopul ăsta. Mi-am zis, dacă citesc, dacă îmi țin mintea ocupată cu litere si drame, o să uit de frig si de sfârsitul lumii si o sa treacă mai repede timpul. Pamuk poate face asta, domnul Pamuk poate învinge timpul, gerul, tremurul. 

Un individ cu o înfățisare de boschetar trage de usa gării. Lumina dinăuntrul gării creează impresia iluzorie ca înăuntru e cald si bine, unde ai putea astepta cumsecade autobuzul cu o cafea fierbinte alături si cu o carte bună. Doar că are usa incuiată. Tipul nu stie asta si trage nervos de usă. Mă vede si se simte dator să intre în vorbă. Sfârsitul lumii nu se întâmplă în fiecare zi si nu în fiecare zi vezi o fătucă cu rucsac mai mare ca ea ghemuită în fața unei gări închise. Îi fac semn că nu înțeleg ce zice, probabil în slovakă. Bolmojeste ceva în engleză, dar totusi nu am chef să încurajez acest început de conversație. E frig al naibii si dupa câteva minute în care intru în detaliile petrecerii de logodnă, cu invitați din societatea înaltă din Istanbului anilor ‘70 din Muzeul Inocent al lui Pamuk, mă ridic în picioare si scot cu greu din buzunar telefonul să văd cât a trecut. Ideea e că abia de-mi pot misca un deget sau două. 20 de minute. O treime. Încă 20 si o să rămană 20, fac eu calcule optimiste. Hai că pot, o să treacă ora asta, nu are cum să nu. 

Vine un autocar din care coboară niste negri sau arabi si dau fuga sa traga si ei de usă. Mă reperează si mă intreabă cum s-ajungă în centrul orasului. Chiar dacă-s turist si eu, le zic ce stiu. Un grup de 3-4 vin repede si trag si ei de usă. Dezămăgiri în lanț, carevasăzică. Si ce dacă stau ca un om fără căpătâi fix in fața usilor. Când înțeleg si ei că e încuiată, încep să strige în maghiară, ceva ce sună a înjuratură. Se învârt câteva secunde nestiind ce să facă, apoi dispar în fulguiala aia dementă. Speram că merg si ei spre Varsovia si o să putem astepta împreună până la miezul nopții un autobuz nenorocit. Încep să-mi dau seama că sunt singura persoană care a ales să plece din Bratislava spre Varsovia cu un autobuz care vine la 12 noaptea. Care, dacă va veni, va avea un singur pasager din Bratislava. Me. Un singur pasager stupid din Bratislava.

Domnul boschetar vorbitor de o engleză aproximativă reapare în peisaj din neunde. Interesant unde a stat până acum. De data asta face o încercare în nemțeste: “Verstehen Sie Deutsch?” Si eu ca toanta mă grăbesc să dau din cap că nu. Cred că-mi degerase creierul, de aia. La o secundă după, îmi vine să râd de prostia mea si mai că-mi pare rău că nu aveam chef să intru în vorbă cu el. Poate e un ins special, un geniu poate, un înțelept care si-a luat lumea in cap. Sau poate l-a dat afară nevasta din casă, poate a pierdut si el vreun autobuz si nu are unde să stea în noaptea asta. Si în genere, poate e un om cumsecade. Cu siguranță e, dar totuna nu-mi pasă.

Hai, ce mai zice Pamuk? Cum se mai învârte printre oaspeți norocosul de Kemal, care vrea să le aibă pe toate pe lumea asta, si nevastă din lumea bună, dar si o amantă tânără pentru plăceri de alcov. 

11.40. Încă, încă. 

La 11.44 îl aud. Alerg cu sufletul congelat si cu rucsacul greu in spate. Alright? întreb soferul când îi arăt rezervarea. A fost singurul cuvânt pe care l-am putut articula în situația cu pricina. Dă din cap că da, apoi îl aud cum îngână cântat: "Alright, go inside."

Aleluia. Gata, gata.