5/14/14

hăt sus

şi cum pluteam noi încetişor deasupra norilor, hăt sus, prin cazanul ăla imens de vată albă şi pufoasă, în care zăceau neurnite arătanii de toate formele, 
mă întrebam cum de stau ele priponite în aer, cu ce fel de aţă nevăzută sunt legate de cer şi dacă e aşa, cine le face nodurile?

în fine, să fiu sinceră, nu m-am putut lămuri ce era aia: vată, aluat puhav, ou bătut spumă sau doar apă condensată, cum ni se spunea la orele de geografie.

sau poate resturi de aripi de la păsări care s-au agăţat de cer de frică să nu pice şi cineva le-a făcut grămăjoară în moviliţe de puf. sau poate stelele care nu vor să doarmă se bat cu pernele şi fac puf peste tot, se poate şi aşa.

mă minunam fireşte la toate aceste lucruri din pântecul de oţel al unei păsări fără prea mult suflet dar care reuşea cumva să se ţină în aer, care îşi făcea loc cu grijă printre animăluţele de puf ale cerului, de frică să nu strivească vreo broscuţă mai adormită sau să dea din greşeală în trompa vreunui elefant de vată care nu ar putea să se ferească într-o parte din cauza greutăţii, fireşte.

cum mă uitam eu aşa la ele, cum stau nemişcate, mă temeam să nu vină dintr-o dată vreun zmeu mâncău care să se apuce să înghită vata dulce a cerului şi să rămână văzduhul golaş şi singur prin care, cine ştie, să se întrezărească chestii urâte din afară, cum ar fi gaura neagră a universului sau ceva foarte şi foarte înspăimântător.

5/10/14

nightingale trills at the crack of dawn

la 6 dimineaţa soarele andaluz încă doarme, dar păsările cerului se întrec în triluri, apa şiroieşte în legea ei la vale, florile de portocal şi iasomie îşi desfac miresmele. iar unii se îmbată instant cu fericire.

cum să zic, sunt momente (nu prea multe) când ţi se întretaie răsuflarea şi aşa rămâi: bleg, cu trupul lipsit de vlagă şi cu ochii moi-moi ca de gelatină.
dar asta se poate întâmpla doar la 6 dimineaţa.




5/5/14

Dejun pascal improvizat în Tanger

Abia ce ajunserăm. În timp ce ne foiam cu bagajele, bunicuţa care făcuse curat în cameră, chircită de zâmbet, îmbrăcată în alb şi înduioşător de sfioasă, a intrat în cameră şi ne-a lăsat pe masă un bidon de plastic cu o mână de floricele galbene de câmp...Închidea uşa când am observat-o. Încercând să mă dezmeticesc rapid, lansez prima mea tentativă de a mulţumi în arabă. Shukran, Shukran! A tresărit plăcut suprinsă.
Cu bucheţelul ăsta pe masă, am încropit masa de Paşti: 4 ouă fierte şi ne-înroşite aduse de acasă şi scrijelite ad-hoc cu un creion, 2 mini-iaurturi, 2 chifle, o portocală şi...cam gata. Prin geam se vedea portul, dacă te chinuiai un pic vedeai şi celălalt ţărm european. Vag se auzeau şi chemări guturale la rugăciune. 
Merhaba, Tanger.


rezumat marocan

După ce am zăbovit niţel în punctul cel mai sudic din sudul european, jelindu-i puţin pe arabi că au lăsat minunăţia aceea de cetate cu vedere spre ocean şi mediterană din Tarifa acum o mie de ani, am trecut Gibraltarul în burta unui vapor care înghiţea hăpăind valuri de smarald în timp ce în burta mea stomacul se chircea în felurite feluri.
Nici un delfin, nici o balenă nu ne-a arătat drumul. Călătoria a fost scurtă şi aproape anostă. 

*
Citisem că Tanger e un oraş cosmopolit şi prietenos, prin care au trecut şi portughezi şi spanioli şi francezi şi englezi, şi spioni internaţionali, şi scriitori şi pictori fel de fel, ba chiar şi vampirii amorezi din ultimul film al lui Jarmusch. 
În prima zi însă, ne-am „bucurat” de prea multă atenţie.
Turiştii, dar mai precis, turistele nu scapă neremarcate pe străduţele întortocheate din Medina Tangerului. Mă rog, nici nu mă aşteptam să nu. Vreau să zic, m-aş fi holbat şi eu cu interes la străinii care mi s-ar perinda prin faţa pragului cu ochi de alice-in-wonderland. Win-win situation, carevasăzică. Eu mă holbez la voi, voi la mine, zâmbim şi mergem mai departe. Dar în primele ceasuri ale aventurii mele marocane, simţeam că fac infarct de emoţie şi teamă stupidă tot tresărind la fiecare 3 metri când puzderie de flăcăi de cartier se ţineau după noi.
Miss, miss, ola, ola! Bonjour! Hi! Kasbar? Soko? Kasbar? Grand Mosque? Why ladies look in the map?
- Nu te mai uita atâta prin părţi! mergi înainte şi caută-ţi de treabă, mă ia la rost soră-mea, şi ea destul de vulnerată de situaţie.
- Păi sunt turist, ce naiba! de asta am venit, ca să mă uit…, încerc eu să mă apăr.
Ştiu şi eu că ar fi bine să mă abţin, că trebuie să merg pe stradă ca un om care ştie unde merge, că nu trebuie să verific harta din două în două minute când iar ne pomenim pe o străduţă îngustă, întunecoasă, care duce naiba ştie unde. Fără aparat foto la vedere. Fără ochi de căprioară speriată, mai ales.

**
Un individ ne abordează numai zâmbet, oferindu-se să ne facă turul oraşului în câteva ore. Ne duce şi ne aduce la hotel. Când a văzut că nu ne lăsăm uşor convinse (citisem înainte pe net că trebuie evitaţi at all costs aşa-zişii ghizi), se dă mai mult înspre noi şi şuieră printre dinţi cuvintele astea nu prea clare: „Bad people on the streets. One mosquito, 100 mosquitos.” Asta a fost chiar ciudat. Nu destul cât mă panicasem stupid toată ziua din cauza flăcăilor de cartier care nu voiau să ne lase în pace, îmi lansează şi ăsta ameninţări mistice. Ţânţari mulţi pe străzi? Sau poate era vorba de corespondentul spaniol pentru cuvântul moscheie: musqito. N-am înteles prea bine şi nici nu m-am încumetat să cer explicaţii. Am refuzat cât de amabil am putut. Totuna avea privire de om ofensat. 
Be polite! Ne reproşează el imediat. Păi polite am fost, aşa credeam eu.

În scurt timp, se apropie de noi alt individ cu eşarfă albă şi discurs similar. No, thank you, we are fine, îi răspund. Why aren't you polite? This is my home. A doua ridicare vinovată din sprâncene. 
Descumpănită, mă tot întrebam dacă imputarea asta repetată a unei pretinse atitudini nepoliticoase are de-a face cu cultura ospitalităţii din lumea musulmană sau nu mai mult decât o formă şantaj emoţional pentru turiştii naivi alde noi...