12/18/13

Când ieşeau pe uşă, mi-am amintit că nu le-am povestit ce era mai important, motivul convocării de fapt. Voiam să mă jelui despre cum mi-am fript mâna cu vin fiert. Stăteam în mijlocul drumului cu hoarde mărşăluind încolo încoace, paharele de plastic se strângeau monstruos, până când un şuvoi arzând a ţâşnit în sus peste mâinile-mi învelite degeaba în mănuşi.
A durut instant dar nu am avut timp să mă doară cum şi cât trebuie.
Dacă ar fi ştiut N, ar fi aruncat vinul cât colo şi n-ar fi vrut să-l mai bea.

Domnul ăla zicea că “Sigur aţi mai luat vin de la noi dupa felul în care aţi venit drept spre taraba noastră”. “Dada”, zic eu, apoi înşfac paharele ca să mă opresc cu ele arzând în mănuşi în mijlocul drumului.

Când am scos – mult mai târziu – mănuşa de pe mână, pielea era pârjolită de jur împrejur – de parcă se dăduse foc la o pajişte invizibilă peste mâna mea stângă.

12/17/13

un cutremur cât de mic

În zilele astea mi-e jale de toată lumea. De sistemul ăsta de relaţii si dispoziţii conform căruia trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu greu, să-ţi cauţi şosetele, să te speli pe dinţi, să înghiţi cafea sperând că te va energiza, să te înghesui în metrou sau autobuz, să-ţi cari rucsacul de colo-colo, până te instalezi într-un scaun pe care trebuie să stai 8 ore cu un monitor exasperant în faţă...
El zice că e plina planeta acum de socialişti şi că e challenging să aiba de-a face cu ei. Me included. Eu însă cred că suntem în pragul unei mari crize, adică deja suntem în criză. Şi că trebuie să ne găsim un alt mod a trăi. Nu doar câţiva, ci toată lumea. Cât timp risipim trăind din contul celor 8 ore de truda zilnică, doar ca să te poţi întoarce seara acasă pe întuneric, să mănânci ceva la repezeală, apoi înainte de somn să-ţi promiţi mecanic că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine calitatea vieţii ţi se va îmbunătăţi, plus gradul de optimism, plus nivelul de dopamină în sânge. Pentru că cel mai reconfortant moment al zilei e atunci când stingi lumina, dacă apuci să o stingi, momentul acela scurt înainte de somn când eşti liber, care îţi permite cumva "anularea completă a întregii trude zilnice".
De fapt, mereu îmi doresc o catastrofă, o calamitate, o revoluţie, un cutremur cât de mic, o minimă stare de urgenţă care să mă scoată din timpul asta care nu-mi mai place.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

12/9/13

Vadim

Vezi tu, Vadim era fratele meu. Mai mare. Ma ţineam de el cu o încăpăţânare autistă. Mai protesta, săracul, când amici alde Steopa şi Ghena îi tot dădeau ghes să scape de mine când aveau de plănuit vreo treabă serioasă. Vadim se codea, întrebându-i exasperat din ochi: Şi cu ea ce să fac? Apoi se uita cu ciudă la mine. Aşa ajungeau să mă tolereze ca pe un martor necesar la toate şedinţele lor ad-hoc din fata porţii sau la jocurile lor de cărţi cu cifre din care nu înţelegeam nimic.

Ştia Vadim că nu l-aş fi trădat never. Never. 
Câte n-am făcut împreună.
Împreună am ascuns tigaia în grădina cu zmeură. 
Împreună am făcut cartofi prăjiţi cu săpun şi usturoi cu un ochi la “Iubiri amăgitoare” la TVR de la ora 14.00.

Rămâneam stăpâni acasă. El cu ale lui, eu cu ale mele. El la chitară, eu la tobe. El folosea o mătură pe post de chitară, eu băteam frenetic în masă cu 2 rigle. Până mi-a venit în cap să folosesc drept tobă o cutie de conservă de scrumbie. Când găseam câte un cablu lung pentru microfon, eram solistă înfocată. Mare tămbălău. Cumplită hărmălaie. Imaginează-ţi că sala de concerte era o cameră aproape nemobilată cu pereţi înalţi. Un ecou fantastic. Atunci mi-am dat drumul la voce.

Când nu aveam partener de trupă, mă urcam în nucul de la poartă şi făceam acolo exerciţii vocale. Odată doamna învăţătoare I-IV, Tatiana Petrofuvna (cum o consemnam eu în jurnalul personal), a stat sub poartă nu ştiu cât. Când ni s-au întâlnit privirile, eu mai nu am căzut din copac de ruşine. "Credeam că-i radioul", a glumit ea fără milă. 

Apoi sala de concerte a fost transformată în studioul artistului din tinereţe, haha. Îmi vine să râd, nu ştiu de ce. Vadim a pictat multe veri în studioul lui plin de praf, desene, picturi neterminate sau ratate cu pereţii pătaţi inevitabil de guaş şi alte cele. Acolo mă strecuram cu perseverenţă şi tăceam vinovată o habă, până mă observa. A trebuit să-mi încropească şi mie un şevalet minuscul.

Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament. 

Aveam o misiunea închipuită de a-l supraveghea. Acum râdem când îmi aminteşte şovăielnic de practicile mele de-a dreptul teroriste de pe atunci, dar nu pot spune că sunt flatată. Consumam multă hârtie pe vremea aceea şi mai mereu mă aprovizionam fără voie cu hârtii albe din caietele lui groase. Ajunsese sărmanul să-şi numeroteze singur foile. 

Pentru că-l credeam timid, îmi asumam eu eroic misiuni dificile în numele lui. Cum ar fi să-i trimit fetei ăleia, superbe, dintr-o clasă paralelă cu el, poze cu inimi strâmbe, inevitabil străpunse, sub care scriam stângace 4 litere: LOVE. În una dintre fotografii, Vadim avea 5 ani şi stătea ca un soldăţel viteaz în armură pe un taburet. Era drăguţ oricum.

Mergeam şi la diriginta lui. Nimeni nu bănuia cât de frică îmi era să străbat holul acela imens până la clădirea unde avea el orele. Băteam însă ferm în uşă şi o rugam cu maximă seriozitate să mă anunţe pe mine, în primul rând, dacă se întâmplă ceva. Pe MINE. Eram filtrul necesar. Mami nu mai trebuia să ştie totul. Aşa îmi închipuiam eu, fireşte.

Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

12/5/13

Era 8 jumătate când intram matinală în staţia de metrou. Aveam timp berechet să ajung la birou şi să citesc măcar 15 minute din cea mai recenta fascinaţie livrescă pe care am căpătat-o, din Zenobia lui Gellu Naum. Numai că nu am avut loc să păşesc în primul tren care a venit. Îl astept senină pe următorul. Cam aceeaşi situaţie, doar că nu îmi mai puteam permite să-l aştept pe al treilea. Îmi fac loc cu chiu cu vai. 
La Unirii s-au revărsat puhoaie şi au năvălit altele. 
O domnişorică cu ochii desenaţi şi somnoroşi ofta greu şi bătea nervoasă din picior. Tare puţini oameni îmi devin antipatici fără să scoată o vorba. Nu reuşeam să înţeleg substratul indignării ei, când era fix în aceeaşi situaţie ca toţi ceilalţi şi contribuia prin prezenţa-i afectată la nesfârşita aglomerare. Nu se puteau închide uşile, oala fierbea anost, soferul repeta apăsat: “pentru siguranţa dvs, îndepărtaţi-vă de uşi” Domnişorica de lângă mine iar oftează, ba mai şi chiţăie: ts, ts, ts...O doamnă cu cearcăne stătea chircită cu capul înăuntru, dar cu gluga în afară. Un alt domn are o expresie de dezgust pe faţă. Nu ştiu dacă e deliberată sau naturalizată. 
Şi totuşi...în învălmăşeala aia de inşi nervoşi, de dimineaţă mohorâtă şi căznită, o doamnă ţinea cu grijă un buchet de crizanteme.