cei şapte ani de acasă

Îi dimineaţă, afară fulguieşte vârtos şi subterana îi pustie. Şi trece O. pe lângă un gardian păzind nostalgic un aparat de marcat bilete. Şi fără să stea prea mult pe gânduri, dar mai precis, fără să-şi dea seama, strecoară discret un salut suav de acasă: "bună ziua". Din fericire, neremarcat/neînţeles de gardianul foarte maghiar.

necuviinţe

Când tocmai conversam firesc cu scriitura lui Pamuk despre Istanbul, în autobuz au răsărit de neunde 2 doamne cu pufoaice şi au început să verifice biletele. Una din ele se postează chiar lângă mine iar eu încep să mă agit în stilu-mi caraghios. Caut în rucsac, caut în pungă, nu dau de portofel. Îmi vine să-i spun să revină în 2 minute, dar mi-am amintit că nu ştiu maghiară şi doamna pare de neînduplecat. Deja ştiu ce e în mintea ei: duduia asta care se face că citeşte şi apoi se face că nu-şi găseşte portofelul. Las' că vă ştiu eu trucurile! 

În sfârşit, după un minut de panică şi jenă, scot victorioasa portofelul. Doamna vociferează un „koszonom” şi-şi vede de treabă iar eu de carte.

***

Mai urc o treaptă pe scara rulantă din metrou şi ating fără să-mi dau seama rucsacul domnului din faţă. Domnul se întoarce circumspect şi mă priveşte sever. Pe faţa mea un zâmbet de rutină. Domnul se întoarce cu privirea tot bănuitoare şi îşi trage rucsacul mai în faţă. Ups. Gestul în sine m-a indispus. Tocmai eu să fiu bănuită, când am avut atâta de tras de pe urma necuviinţei altora de a râvni la ce nu e al lor...

Încă îmi stăruie în minte spaima instantă pe care am resimţit-o în mod repetat când căutam în geantă fără nici o şansă să găsesc ce caut. 

De atunci mă bucur de fiecare dată când pipăi portofelul în geantă.

tare, mult, toată

Eram abătute amândouă. Eu nu ştiu dacă aveam motiv sau dacă trebuia să am unul, dar era una din acele zile când tare te mai saturi de faţa ta, de privirea ta, de părul tau, de mâinile tale etc. Ne-am tolănit pe o canapea şi ne străduiam să ne convingem una pe cealaltă că e vremea de vină. Sau serotonina din sânge sau dopamina sau orice altă substanţă din organism despre care savanţii spun că asigură starea de bine. 

Li mi-a povestit că face periodic exerciţii de zâmbet în oglindă. Hahah, încep să râd prosteşte. Chiar? Cum? Îmi spune apoi că nu prea ştie cum arată când râde tare, mult, toată pe dinafară De fapt, ar vrea să se vizualizeze în momentul în care va râde tare, mult, toată, pentru că nu s-a întâmplat încă.

La masa din faţa noastră se perindă grupuri de turişti care vorbesc ba în poloneză, ba în germană, ba în italiană. Îşi beau ceaiul, înghit prăjitura, discută ceva aprins cu priviri plictisite, îşi încălzesc mâinile, apoi îşi pun mănuşile şi fularul, se ridică şi pleacă. Noi stăm de vreo două ore printre perne, înconjurate de cărţi şi foi. În tot acest răstimp abia dacă am schimbat 3 vorbe. Adevărul e că în acest interval am fost ocupată. De două ore scormonesc în minte momente + poze când am râs tare, mult, toată. Rezultatul e incert.

anti-dimineţi

Dimineţi în care totul merge încet. Îţi alegi hainele mai greu, îţi găseşti şosetele cu mai puţină îndemănare, nu-ţi dai seama dacă ţi-e foame sau nu, părul nu stă bine, apa e rece, lumina becului împunge, braţele-s de lemn, ochii împotmoliţi în ceaţă. Dimineţi când corpul nu se mai mişcă singur, când uiţi algoritmul pentru rutina matinală, când totul se face cu mai mult efort. Când inevitabil întârzii şi nu ai nici o tresărire.

eyes benignly closed