9/26/12

Zsuzsa

Zsuzsa mi-a arătat o înregistrare cu ea. Primul ei dvd, de fapt. Pe copertă era scris mare numele ei. Puţin mai jos figurau Beethoven, Chopin si Debussy. Chopin îi place cel mai mult. 
Zsuzsa din înregistrare era singură cu un pian imens în faţă şi avea privirea pierdută, deznădăjduită parcă. Apoi tot corpul ei a început spasmodic să joace, spatele îi se îndoia fix în două, degetele ferme alergau frumos în toate părţile. Nu o mai recunoşteam. Mă ruga să nu râd. Cum să râd? 
- Concentrează-te pe sunete, nu te uita cum cânt, şoptea ea rugător de la spate.
Dada, dar pentru mine corpul ei exprima toată muzica pe care ea voia s-o cânte, toată simfonia lui Beethoven compusă acum din degete, privire şi spate vălurit.
- Dar e frumos. Frumos! încercam să-i spun.
- Nu-i frumos, a conchis ea cu îndârjire.

9/22/12

Nu-i bun pixul. Scrie greoi şi nu-l pot ţine comod în mână. Mă-ntind după geantă. 3 pixuri. Ok. Ts...s-a răcit ceaiul. Îl mai pun un minut la microunde. Peste un minut e prea fierbinte. Şosete. Nu astea maro, le vreau pe alea moi. Îmi amintesc că le-am rătăcit pe sub plapumă azi noapte. Aha, found. Foi. Din alea reciclate, scriu mai bine pe ele. Johann Johannson. Să-l opresc sau să-l las să se tânguie? Mă aşez la masă sau stau turceşte în pat cu toate cele în jurul meu? Sortez foile pe cursuri. O grămadă. Dar înainte de a mă apuca să scriu/citesc, ar fi bine să-mi verific mail-urile. Şi facebook-ul. Un mesaj. Îl citesc, cannot help myself. 
În juma' de oră trebuie să ies, la naiba. Marx, slăvite-aş. Şi nu am trecut de primele 2 rânduri.



9/19/12

vecini buni

Marşau solemn pe stradă cu vioară, clarinet şi violoncel. De cum i-am auzit, m-am năpustit după aparatul foto. M-au surprins de-ndată, m-au salutat prieteneşte şi mi-au făcut semn să mă alătur. Vreo trei case mai încolo, pe strada Kossuth Lajos se aduceau mese, se pregătea focul pentru cazane, se tăia cozonac şi se turna vin în pahare. Începea „festivalul vecinilor buni” (aşa l-am întitulat eu). 






9/18/12

odin, dva tri!

Nu ne înţelegeam, carevasăzică. Ea în maghiară, eu în engleză, ea în maghiară, eu în germană, ea în maghiară, eu în rusă, ea în maghiară, eu...pe silent mode. Măcar îi plăcea să-mi povestească chestii. Şi să-mi deseneze scheme, rute de traseu şi preţuri în agenda mea nou-nouţă de la ceu. Chiar pe pagina unde trebuia să-mi scriu orarul pentru primul trimestru. Dar nu puteam să disting barem un cuvânt. Nimic care să semene cu vreo vocabulă din limbile cu care am avut de-a face. O amalgamare de tonalităţi strigate, cam dezagreabile. Îmi zâmbea din când în când. Eu oricum eram cu gura lăţită într-un rictus tâmpit. Avusesem un flash că generaţiile mai în vârstă au învăţat rusă pe vremuri, că au avut-o şi ei ca disciplină obligatorie în şcoală. Aşa că încerc s-o abordez în rusă. Băbuţa mea se iluminează instant (şi eu tot) şi recită dintr-o răsuflare: odin, dva, tri. Barâşnea. Eu, domniţă, fiică de boier. În discuţie cu matroana de la care vreau să închiriez o cameră. Mai încolo, toată discuţia a stat inevitabil sub semnul celor trei cifre din numărătoarea rusească. Măcar acum puteam să disting ceva cunoscut. Şi să mă instanţiez într-o „barâşnea” alolingvă.

Când să plec, mi-a făcut semn să aştept. Peste câteva minute mi-a întins un strugure alb imens proaspăt luat de sub jetul de apă.

9/8/12

pe rafturi

Iau bob cu bob dintr-un strugure şi îmi cuminţesc încet respiraţia. Mi-e dor şi mi-e ciudă că sunt lipsită de ce e “al meu”, de tot ce am concentrat în cuvântul “acasă”. Îmi doresc un bol micuţ pe care să-l aşez aproape de mine, prin care să trag cu ochiul de fiecare dată când nu-mi ajunge aer să respir în acest “nou acasă”. Să-i văd pe fiecare pentru câteva secunde şi apoi să-mi caut şi eu de treabă. Deocamdată îmi aşez acest “nou acasă” pe rafturi.
Din vacarmul de voci îl auzeam ieri pe O. spunând calm că şi-a luat rămas bun de la mama lui pentru totdeauna. Că la despărţire ai lui îl rugau frumos să-i fie bine şi să nu se mai întoarcă în Iran, that wretched country. Dar o să se întoarcă. They would probably get me arrested, mai spunea calm, dar nu ar fi pentru prima dată. Autorităţile de acolo ştiu sigur că Soros ar fi finanţat revoluţiile de catifea din Europa de Est, de aceea nici un cetăţean iranian nu trebuie să intre în contact cu acest duşman naţional, darămite să înveţe la o universitate fondată tot pe banii lui. 
S. e a doua oară când bea alcool şi spune că nu e chiar aşa rău cum se spune. It rather makes you feel relaxed. Are 2 fraţi şi 2 surori acasă în Pakistan. La plecare mătuşile se certau între ele că S. trebuie să se mărite şi să stea liniştită acasă. I want this to be my decision, not theirs, spunea S. încurcată. Ar vrea să le spună că nu se mai roagă demult, dar nu te poţi lăsa aşa uşor de islam, e un act de trădare care se pedepseşte cu moartea. Orice trădare e fatală. La fel cum orice soţie suspectată de bărbatul ei de adulter care nu poate aduce 4 martori în favoarea ei e ucisă cu pietre. Just like that, ca în filme („The Stoning of Soraya M.”)
E. ne povestea despre cele 2 săptămâni de război din Abhazia când era în vacanţă la bunica ei, gloanţele şuierau din toate părţile şi ea stătea culcată în maşină. Despre alfabetul georgian din secolul 4 si despre poetul lor naţional din secolul 12 când românii nici nu se înfiinţaseră ca stat. Lui V. îi place să se declare marxist pentru că s-a săturat de anticomuniştii din Ucraina şi de xenofobismul lor. Oponentul lui ideatic, Nietzsche, un alt coleg, vorbeşte tare şi se încurcă în cuvinte. Operaţional, ar fi trebuit să separi hărmălaia de glasuri în două, în Nietzsche şi în Islam. Sau să fugi să te prinzi în trenul pinguinilor pe ritmuri tradiţional-ungureşti. Cam transilvăneşti, zicea un coleg român.  Americanii râdeau în grup. Cred că de la un cântec.

9/6/12

child of God

Deak Ter was packed with busy people swarming back and forth. I was sitting quietly on a bench browsing through a handbook. I felt him approaching and looked up. Some mumble jumble in Hungarian followed. He soon understood I didn’t get a word but at least he wanted to shake hands before leaving. And address me a few more words.
- Oh English! I can speak English. I am unemployed. My wife…she…is also unemployed. I want to give you this (a colorful magazine) but it is in Hungarian of course. God Bless You! You’re not a Christian? Never mind. You know, I was atheist. My father was a communist. Now I am born again. Physically I am 50 but spiritually I am 9 years old. I am a child. The child of God. God bless you ‘cause I believe in God. You have to feel God inwardly ‘cause God is a spirit. People want to meet him like…a man, but they can’t meet him. I can feel the Holy Spirit ‘cause it is here among us. If you want, you believe in it. If you want.
How many insane people you know? 
- You mean crazy?, I inquire. 
- Yees, how many?
- I don’t know any.
- There are demons, you know. Many demons. They look for bodies everywhere with their perverse ideas. They need bodies ‘cause they are spirits.
- I will be aware of that, I reply as politely as I can.
- God bless you. 
And then we shook hands again. Possibly for the seventh time. Two Arab guys standing nearby probably listening to our conversation burst out laughing as soon as he went away.