look no further. please

you know you can flip those pics later

click click there and back and either way

I feel like laughing and I sneeze

I will just lay out my situation however that would be like

this will improve my career prospects, oh, better not

you’ll get no blood of this stone. hard to say sorry when you’re not.

I can still swing my head, see?

hold that thought wrap it around my neck to keep me warm

you may think this is outrageous

last curiosity: how are you holding up?

insula

e un fel de fericire să stai pe întuneric pe canapeaua din bucătărie cu un ceai fierbinte în mână, iar de la spatele tău să se audă puternic ada milea cu balanescu quartet.

The Leaving Feeling

- Cristina…Vintilă!

Îmi zicea înainte de plecare (în cursul etapei de sortare a bagajelor după criterii vagi), că pe Vintilă nu l-ar lăsa în ruptul capului în România. E ca o Biblie îmi zicea și era cât pe ce s-o uite acum în aeroport. Vintilă e manualul de Antropologie, scris de Profesorul nostru, cu care ne-am întâlnit în seara de dinainte împreună cu alți colegi vintiliști. Rămasul bun s-a petrecut pe o vreme ploioasă îmbunată cu mult vin sec și bucurii de ciocolată din Bucuristanul de peste Prut, cu ceva căldură sprințară provenind când de la lumânările mici de pe masă, când de la căminele de pe lângă noi, cu râsete zgomotoase și bancuri despre evrei.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la aeroport: 9 kg în exces. A trebuit să renunțe la jumătate din eșarfele colorate și la un vraf de bluze și genți care se asortau cu eșarfele colorate. Nu le mai tria, le scotea la întâmplare și le îndesa cu năduf într-o altă geantă. Cam greu să știi ce ți-ar fi mai de folos în următoarele 10 luni, ce eșarfă vei avea chef să porți mai des dintre cea verde închis și cea cu flori mărunte, dintre celelalte cu flori mari, cu forme geometrice, cu buline și dintre cele cu franjuri, cu ațe sau cu broderii.

Acum 2 săptămâni, în celălalt aeroport bucureștean, altă Cristina tăcea cu ochi umezi și cu buzunarele pline de mici obiecte indispensabile care nu au încăput în valiza mare. În mâini mai ținea microfonul pentru convorbirile pe skype (prea fragil pentru a fi lăsat în bagajul mare) și o cutiuță rotundă cu bijuterii. Rucsacul de cală era prea greu. Când l-am deschis: numai cărți și un set de caiete cumpărat acum o lună în excursia ei la Chișinău (special pentru a le lua cu ea in Italia). Cristina nu se lăsa bătută, voia să aibă toate cărțile cu ea și, mai ales, caietele pe care le-a ales cu grijă mai mult de o oră de căutare printre zecile de tarabe de la Târgul Școlarului. I-am smuls aproape câteva cărți de literatură pe care le-ar fi putut găsi pe internet, la o adică, dacă tare vrea să le (re)citească.

Pe la mijlocul lunii trecute, stăteam convocați în semicerc și încercam să producem sfaturi înțelepte pentru P., angoasat de ce-l așteaptă în următoarele luni.

Peste 2 săptămâni sau peste 2 luni, o să trebăluiesc și eu cu bagaje și cu împachetatul amintirilor. De când mă bântuie acest feeling of leaving, nu pot avea liniște de una singură. Întreprind raiduri zilnice, când pe la un prieten, când pe la altul, revocând parcă tot ce m-a legat de acest oraș în ultimii 5 ani.

Deși...sinceră să fiu, Bucureștiul a devenit sec și anost ca un bagaj de demult, îndesat cu lucruri uzate, pe care nu ai nici un chef să-l despachetezi.

Ușurimea capului și impermanența

Acum vreo 7 ani, Ela era la ușă. I-am deschis și în secunda următoare m-am întors. Nu mă puteam uita la ea și îmi venea să plâng. Semăna cu fetița aceea din promo-uri televizate prin care niște filantropi aveau de gând să-i adune bani pentru operație de leucemie. Era senină tare, aproape feric-ită de gestul de a-și rade tot părul din cap. Zicea că e o penitență care-i procură bucurie ca nici o alta. Mie doar îmi părea rău în timp ce mă tot chinuiam în minte să le țin pe cele două Ele alături. Acum un an, o așteptam pe N. la BCU. Mi s-a tăiat iar răsuflarea când mi-a venit în întâmpinare. Și ea m-a frapat cu o atitudine de volnicie câștigată prin acest act. Apoi am dat de citatul ăsta ("Once in every woman's life she should cut off all her hair, pin it up on her wall and contemplate the nature of impermanence.") și am zis că e despre N. și Ela. A urmat apoi o reflecție sacadată în grup:

Mar: Mi-am taiat gâța prin clasa a șasea, o țineam în pungă și vreo 5 ani la rând o contemplam din când în când. Dupa ce m-am săturat să contemplu "nature of impermanence", am vândut-o pentru un preț aproape simbolic, pentru un scop mai puțin simbolic.

Lga: Eu mi-am lipit (sau cusut?) gâța din clasa a treia la păpușă. Avea părul prea scurt și nu o puteam împleti.

N: Eu îndeobște l-am lasat la frizerie, să îl contemple mătura. Îmi era de ajuns sa mă uit în oglindă și îmi vedeam the nature of impermanence.

Tor: Eram în clasa a șaptea sau a opta cand mi-am dat, ultima oara, jos părul si m-am transformat în băiețel. Am plecat plângând de la frizerie și am ținut-o în bocete vreo 2 zile. Sincer, n-aș repeta niciodată experiența asta. Prefer să mă fac verde-n cap decât să-și bage cineva foarfeca la mine-n păr.

Mar: Verde, zici...

Rista: Am zis că mă voi tunde...într-un viitor. Când decid că mă simt capabilă să imi port ușurimea capului prin lume, vă trimit poze.