tiki-landia

Orice ar fi, tiki ar avea de obiectat un singur lucru: e pur şi simplu greu să respiri o zi întreagă încontinuu ca o burtă gonflabilă.

tiki s-ar dezice cât mai degrabă de suflul acela intern inspirat în rate care îi gâdilă stomacul şi ar deveni o păpuşă simplă, neprefăcută.

În rest, tiki e o păpuşă tare cuminte, deşi în cuminţenia ei s-au aciuat multe doruri. Înăuntrul ei zbânţuie iepuri speriaţi şi vulpi polare. Cu mâinile întinse această distinsă miss îşi ogoieşte neastâmpărul, aşteptând ca mişcarea toată din corpul ei căptuşit cu cârpe să se rarefieze. Tihnită şi maiestuoasă, tiki zace răstignită în saltea şi face mototol cele mai grandioase proiecte, destramă idei minunate, sparge în ţăndări feţe de cristal care îi vor fi fost dragi odată. Când închide ochii, şterge totul din minte şi abia atunci tiki se simte mulţumită. Dintr-o aruncătură îşi poate proiecta picioarele pe perete. În poziţia asta, sângele se repede spre creier şi totul devine fierbinte, aproape de inimă, încât tiki crede că ar putea să-şi îmbrăţişeze propria lichiditate în care să se legene încet până ar adormi frumos ca o păpuşă neştiutoare ce este.

Tat twam asi

Te uiţi la tine, adică la cea din oglindă. Urât. Şi încerci să faci legătura dintre mimica aia prostească pe faţă, o încruntare vrută feroce şi încordarea pe care o resimţi în abdomen, suflul ăla vâscos care te stăpâneşte. Ce legătură e între împotrivirea ta fizică şi faţa aceea de domnişorică necăjită fără pricină. Şi totuşi felul ei de a se holba porneşte din mine, nu pot să mă holbez la ea decât dacă se holbează şi ea la mine, sau invers. Eu dau comenzi – carevasăzică - din mine persoanei din faţa mea cu care mă identific. Ce chestie. Cu toate astea, nu pot să respir cât şi pentru ea, simţirea asta nu poate s-o atingă, iar suflul pe care l-aş expira pe gură nu poate decât s-o aburească, să ne înceţoşeze comunicarea şi identitatea dintre intenţie şi gest, dintre intern şi extern. Dar dacă ea e partea mea exterioară, corporalitatea mea ce e?

Mă întrebam cu ce se ocupă Simona Popescu de când a terminat de scris „Exuvii”. În locul ei m-aş înveli fericită cu o plapumă şi aş dormi mult sau m-aş juca Nature Park pe telefon o habă nemăsurată. În locul ei m-aş da de-a berbeleacul afară din astă lume. Cu sentimentul că am trăit destul. Şi am dat şi altora din preaplinul meu. I wonder if there is life after having written a great book. What kind of life?

elegie pentru o stare de bine

Rarele porniri de luciditate, de pricepere a stării tale. Am păţit în acea seară să mă gândesc brusc la mine. Chiar e frumos, daaa, ce plăpânde sunt luminiţele oraşului când e ceaţă, ce stare de bine, ce împlinită mă simt, chiar e frumos, e minunat chiar, ar trebui să fiu conştientă de asta, ce faini îmi sunt colegii şi ce chestii interesante discutăm la curs, şi Malinowski ăsta ce intuiţie a avut, câtă tenacitate să stea printre sălbatici, merdeneaua asta e chiar bună, neaşteptat de delicioasă, aaaah ce tare, mi-a venit şi autobuzul, this evening is simply gorgeous, I should celebrate myself!

Mă repăd frenetică spre autobuz iar in secunda următoare mă prosternez în faţa maşinii, lovindu-mi palmele de trotuar într-un gest islamic desăvârşit. Lăsasem să-mi cadă din mâini pachetul cu plăcinta compunând o scenă de un dramatism întâlnit numai în filmele despre război, în care copiii sărmani sunt privaţi în mod brutal de tot felul de delicii mărunte. Mă ridic fără să mă uit în jur, culeg merdeneaua şi ambalajul, le arunc cu grijă civică la coş şi mă îndrept smerită spre primul loc unde pot să mă aşez.

Nu-mi pasă de pantalonii terfeliţi, de genunchiul cât se poate de compromis, de palmele zdrelite, de lucrurile care s-au împrăştiat năucitor în jurul meu, de ocazionalii care au tăbărât asupra mea cu sfaturi şi exclamaţii, de privirea compătimitoare a şoferului de autobuz în faţa căruia mă desfăşurasem glorioasă, de penibilul situaţiei...ci îmi pare rău, infinit de mult îmi pare rău de starea aia de bine întreruptă barbar, de palma aceea dureroasă peste euforia mea naivă, un fel de „cum îţi permiţi, dar cum îţi permiţi să te bucuri, come to your senses, dear, get down to earth, cazi jos, loveşte-ţi genunchii de asfalt, să te usture palmele, să şchiopătezi lamentabil, să ştii şi tu că nici o bucurie nu e îngăduită aşa de simplu.”

Gustul întâmplător de ceai al apei

Time to eat. Mănânc şi beau ceai, mănânc. Alternez aproape ritmic băutul cu înghiţitul, lichidul cu solidul comestibil, fluidul cald-amărui cu senzaţia de foame domolită, mângâiată cu blândeţe. Nimic mai rutinier, mai omenesc, mai fizic.

//Nu e prea plăcut să descrii actul ingurgitării, apropo. Nu pot scăpa de imaginea feroce a lui Cronos (sau Saturn) înghiţându-şi fiii, cu asta asociez în minte starea de foame – urgenţa organică care te înnebuneşte, îţi devastează simţurile, ochii devin giganţi, animalici, mintea o ia razna, gesturile devin de nestăpânit. Orice nu ar pune omul în gură (Definiţia omului? Vreţi definiţia omului? O bucată de carne care devoră inconştient altă bucată de carne – Matei Vişniec), nu pot să transform fagia de orice fel într-un act estetic. Alimentare. A îţi alimenta fiziologicul, a incorpora în tine vegetalul şi animalul. Asta da consubtanţialitate cu tot universul. De asta probabil prefer să diluez materialitatea gustativă introdusă pe gură, să o dizolv instant, consumând mult lichid în timpul mesei. Aş mai adăuga că nu pot considera nicicum timpul mesei drept un timp colectiv. Pentru mine actul alimentar nu poate fi un act social. Nici pentru străvechii noştri. A mânca (adică a afecta integritatea organismului prin introducerea unor corpi străini) era un act obscen, prin excelenţă. De aceea trebuia să mânânci singur, în secret şi în grabă (deşi riscai să faci indigestie).//

Iar acum ilustraţia. Îmi beau ceaiul till the last drop. Pun cana deoparte ca pe un lucru terminat. Mi se opresc însă ochii pe cana plină ochi ce stă tot în faţa mea. Mi-e frică să răsuflu, clipesc des ca atunci când vrei să te asiguri ca ceea ce vezi durează şi va fi tot acolo când vei mai privi o dată. Şi da...cana din care băusem e...plină. Reconstitui în minte gestul acela al mânii cu care am aşezat cana goală. Cum se poate? Aceeaşi ulcică cu însemne populare stă pe masă. Plină cu ceaiul pregătit de mine cu minute înainte. Îmi vine să plâng. Caut cu privirea locul unde am depus cana din care pretins-băusem până atunci. Le pun pe amândouă alături, una-i plină, alta-i goală. Gust din plenitudinea lichidă conţinută de dublura primei căni şi constat un alt gust. Mă trezesc din amorţeală, izbucnind într-un râs nervos, decrepit. Iată revelaţia: pe tot parcursul cinei mele am băut apă (sic!), sorbitură cu sorbitură dintr-o cană similară (se întâmplă să am două identice) ce se afla pe masă, ferm convinsă că îmi savurez ceaiul ritualic din fiecare seară...
Apa a avut gust de ceai şi eu am crezut asta, am crezut în gustul de ceai al apei. Doamne păzeşte.

Odă aerului care îţi spintecă plămânii şi îţi ascute respiraţia, odă oamenilor cu care ai bătut la pas Bucureştiul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care îţi înmuiau sufletul, mâna care te-a ţinut de mână, mâna pe care ai ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minune care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă ce eşti.