Preludii şi opriri

Se întâmplă să provoci evenimente în viaţa ta, să ai zile însemnate, pretins şi deliberat speciale. Planifici cu oareşice entuziasm şi când ajungi în acel punct în care trebuie să te desfaci, să trăieşti şi să te bucuri de acel pretext (nu?), te simţi vlăguit de energie şi te supui mai mult din convenienţa pregătirilor de dinainte. Mai emoţionant este preludiul, atunci când suntem în aşteptare, când anticipăm evenimentul cu tot felul de versiuni închipuite, potrivind în minte haine, zâmbete o mie, generozitate, kindness kind, expresii pe care musai le vom introduce în anumite contexte conversaţionale. Şi nu o dată din toate ceremoniile astea pe care le-ai prevăzut în fel şi chip, prin care ai trecut mai mult sau mai puţin conştient şi prezent în desfăşurarea lor, din toată seria de evenimente care te-au marcat cândva, ţi-au rămas...pozele, cum altfel?

Uneori nici nu ai timp să simţi pe îndelete că se produce ceva semnificativ cu tine şi cu prietenii tăi, pentru că ritualul fotografiatului întrerupe periodic ritualul propriu-zis al întâmplării tale. Dac-ar fi să existe un fotograf invizibil şi neştiut care să cadreze frumos succesiunea momentelor simbolice, hohotele cele mai scandaloase, mişcările cele mai bruşte, punctul culminant de empatie dintre cei întruniţi, secunda în care eraţi cel mai împreună. Altfel totul se transformă într-o şedinţă foto întreruptă de tentative de a relua petrecerea (timpului), ignorând momentul teatral în care toţi zâmbeau, pretindeau o clipă de euforie subită sau afecţiune neaşteptată faţă de vecinul din dreapta. Glorii provocate şi înregistrate de aparatul foto. Mania de a colecţiona albume multe tematice, care te vor emoţiona peste un timp şi care-ţi vor condiţiona răstimpuri de reverie retrospectivă. Always looking back over your shoulder. Sunt de acord că o imagine face cât o poveste întreagă şi aprob întrutotul practica observaţiei prin fotografie. Sunt curioasă să mă văd dintr-o parte cum experimentez anumite trări şi situaţii. E ca şi cum aş ieşi din pielea personajului meu şi m-aş uita la propria interpretare. Nu contează că e pe bune şi că momentele subiectului sunt cât se poate de autentice. Nu contează cât teatralism şi cât inefabil trăirist e în asta. Totuna te uiţi la tine cu ochi miraţi, mai să nu te recunoşti. Mai puţin disonante sunt pozele în care toţi se uită fix în cadru şi simulează o coeziune unificatoare numai bună de imortalizat. Dosarele foto sunt un maldăr de prezenţe prietenoase şi zâmbete în serie. Te poţi socoti norocos, te poţi simţi mândru şi nu ai decât să zâmbeşti mulţumit atunci când reconstitui fotografic toate ocaziunile speciale prin care ai trecut. Aşa, în sesiune de aducere-aminte, îi saluţi virtual pe toţi oamenii care au zâmbit lângă tine, ţinându-te de mână sau îmbrăţişându-te gentil, uitându-se acum în ochii tăi exact aşa cum s-ar uita în obiectivul unui aparat foto.

Vanea comunistul

Vanika are un ideal pe lumea asta. Şi nu unul simplu. Vanika se speteşte pentru o cauză nobilă, drept că nu ştie în ce constă aceasta, dar Vanika este profund convins că eforturile lui nu sunt în zadar. Vanika este în stare să suporte din acest motiv până şi glumele răutăcioase ale acelora care nu împărtăşesc idealul lui sfânt. Dar nu v-am spus ce culoare are idealul lui. Crezul lui existenţial este de culoare roşie. S-ar certa cu orice nefericit care ar îndrăzni să se îndoiască de plinătatea adevărului lui. Şi ce mai adevăr.

Vanika nu primeşte nici o răsplată pentru vânzoleala lui patriotică, nici un beneficiu, nici cea mai ofilită cunună de lauri nu atârnă de gâtul lui eroic. Vanika este activist prin vocaţie şi prin crez. Autentic şi nestrămutat.

Vanea conduce cu răbdare un jiguli alb care miroase puternic a gaz. Şeful îi lasă mână liberă să cutreiere orice colţ al raionului ca să ispăşească orice eretic care s-a înstrăinat de adevărul roşu. Se furişează pe sub garduri şi vâră prin crăpăturile cele mai vizibile smocuri de ziar "Comunistul". La porţile mai recent vopsite îşi permite să doneze câte două exemplare. Îl latră câinii, îl urmăresc cu ochii mari copiii care se joacă în nisipul din faţa porţii deşi Vanika se străduie să fie cât mai discret.

Acasă este categoric. Are texte pe care le declamă cu orice prilej. Lungi discursuri purpurii prin care măreaţa putere a Partidului domneşte peste ţărişoara lui micuţă, suverană şi foarte independentă. Viziuni - în care Vanea este îmbrăţişat cu recunoştinţă şi şi pupat pe amândoi obrajii de către şeful lui - îl însufleţesc peste măsură şi îi dau puteri să meargă mai departe.

Vajnicul Vanea simte puterea partidului şi pe propria lui piele. Îi creşte inima de bucurie atunci când vede chipurile conducătorilor lui iubiţi pe garduri sau la televizor la Moldova 1. Se cutremură de admiraţie atunci când privirea încruntată a Zinaidei Greceanâi străbate ecranul TV, e smerit şi trist atunci când Voronin vorbeşte cu supărare despre românii aceia fascişti. Ziua în care năzuinţele lui trebuiau să devină realitate era aproape. Nici o îndoială că toţi concetăţenii lui vor alege să trăiască mai departe sub auspiciile Partidului. Fireşte, toţi vor dori ca adevărul roşu să plutească lin prin fiecare sat moldovenesc şi să fericească în continuare fiecare moldovean adevărat.

Dar forţele oculte au fraudat alegerile şi trădătorii au pus mâna pe putere.

Vanika e nedumerit. De când s-au terminat alegerile, a rămas fără şef şi fără lucru. Lui Vanika îi e frică că n-o să-l mai vadă la televizor - în fiecare seară câte o jumătate de oră - pe conducătorul Voronin. Nişte răuvoitori i-au spus că limba lui maternă nu este limba moldovenească şi că de acum încolo se va numi limba română. Vanika este îngrozit, atât de îngrozit, încât a hotărât să ardă toate teancurile de ziarul „Comunistul” din casă şi să-şi vopsească gardul în verde.