5/29/09

Domnului acela

i-aş mulţumi pentru că preţ de câteva minute m-a omenit.

E vorba mai întâi de o studentă care e în drum spre un examen pentru care, fireşte, n-a apucat să citească prea multe. Şi de un metrou care fuge prin întunericul unui tunel. The young lady stă în faţa uşii, gata să coboare, cu toate foile în mână. Mai e o staţie şi în acest răstimp îşi aleargă ochii prin notiţe.
La primul salt al trenului îşi simte mâna prinsă în alta. Crezu iniţial că cineva de alături avea nevoie de stabilitate. Doar că nu scăpă de prinsoarea anonimă nici după ce metroul mergea liniştit mai departe. „Să nu cădeţi!”, auzi. De la mâna butucănoasă de om cu griji multe îşi ridică privirea către ochii blânzi de om paşnic, inofensiv. În altă situaţie, probabil şi-ar fi retras indignată mâna şi s-ar fi uitat urât. Dar acum s-ar fi simţit înduioşată de acest gest, parcă. Bâigui cu toate astea un mulţumesc rupt şi vru să-şi ia mâna. „Încă n-a oprit. Până opreşte...”, „Mulţumesc, mă descurc” şi-şi zmulse aproape mâna din strâmtoare. Dar la următorul prilej de instabilitate, mâna i-a fost capturată din nou într-un mod cât se poate de autoritar. Trenul aproape-aproape să oprească. Se gândi să-i îngăduie această favoare, dacă ţinea cu tot dinadinsul. S-o ţină de mână, adică. Şi hotărî să rabde până staţionează metroul, ţinându-şi ochii în foi, parcurgând în viteză teorii şi precepte şi cu mâna captivă în pumnul binevoitorului necunoscut. Doar că trenul părea să zăbovească mai mult ca de obicei în bezna subterană, iar staţia părea să se fi lungit. Anticipă momentul eliberării cu un alt mulţumesc, anexând şi un zâmbet. Omul însă ţinea să-şi ducă până la capăt misiunea de a supraveghea verticalitatea tinerei, aşa că părea şi mai hotărât în a nu o lăsa să se împrăştie pe jos cu foi cu tot pe domniţa studioasă şi neglijentă la trenul în mişcare.
După care s-a deschis în sfârşit uşa şi eroina noastră păşi înafară, înciudată şi amuzată şi cu mâna amorţită încă de o strângere prelungită, nepotrivită parcă.

5/20/09

învoieli anevoioase

De atâtea ori trebuie să dai răspunsuri cât se poate de precise la întrebări ameţitoare precum: ce master vrei să urmezi, unde te vezi peste 5 ani, ce calităţi te recomandă pentru acest post, ce faci, cum te simţi, ce crezi, la ce te gândeşti, de ce eşti trist(ă), ce ai păţit...De parcă ar trebui la intervale să te opreşti cuminte şi să îţi ştergi mintea aburindă, să te limpezeşti frumos, să stai locului şi să verbalizezi cât de coerent posibil ce e cu tine, ce vrei să faci, ce crezi, ce iubeşti, ce te bucură, ce te irită, ce se întâmplă, de ce se întâmplă, de ce nu se întâmplă...
Şi rezultatul e variabil. Pledoaria pro domo e circumstanţială. Şi certitudinile şi deciziile tale sunt părelnice precum e culoarea unor ochi stabilită între verde şi albastru (deşi ar fi şi cenuşiul plauzibil).
Te bucuri totuşi o vreme că ai zmuls din întunecimea măriei tale o rezoluţie veşnică pentru o atare ocazie cum ar fi un interviu, un formular, o discuţie pretins serioasă...după care faci exerciţii de credinţă; îţi repeţi în minte ce ai hotărât să faci mai departe, ce ştii să faci, ce vrei... aşa cum ai apucat tu să declari în avântul deplin al momentului de luciditate.
După procesiunea de încoronare, aştepţi să fii de acord cu tine. Să te în-voieşti.

5/13/09

Succesul în afaceri crează (sic!) libertatea vieţii

Fiecare curs poate lua alură de botez colectiv, întrucât există mari şanse să te căpătuieşti cu un nou apelativ. Domnului nostru profesor îi place să ne numească pe fiecare în funcţie de ce ce îi atrage atenţia, pe ce i se opresc ochii în acel moment. Inspiraţia sa de moment a produs următoarele întitulări umane: visătoarea, tu,..verde!, mestecătoarea, şurubel, pulpănos, borcănarii, galben, blonda, portocaliu, scaunele...Cu asemenea specimene printre noi, nu ne plictisim la cursuri şi în genere, numai că: "Cine până luni seara la ora 9:00 nu e într-o echipă de proiect, NU EXISTĂ! Vă rog frumos, dacă vreţi să existaţi, nu luaţi echipament second hand. Cine nu are matricea în proiect....acel proiect...(studenţii în cor) nu există! Domnul profesor zâmbeşte chiar mulţumit (au învăţat lecţia).
Nu lipsesc directivele normative: Să nu mai veniţi cu mâna în buzunar la catedră! Nu mai mâncaţi gumă! Dă puţin telefonul. Îţi pun absenţă, dacă nu mi-l dai! Să nu mâncaţi în faţa comisiei.
De citit Lexiconul de 3-4 ori pe zi până luni. Dvs. data viitoare nu mai staţi aici! Am în maşină nişte nuci pe care le sparg şi o staţi acolo în colţ pe coji de nuci
.
- Ce-i ăsta? (ia obiectul şi-l cercetează perplex)
- Un creion cu mină portocalie
- Şi dvs. scrieţi cu el?.....(către sală) deci, această domnişoară a dat bani pe un creion portocaliu! (către ea) Îmi veniţi la examen cu toate notiţele scrise cu portocaliu....dacă nu îmi aduceţi toate cursurile scrise cu portocaliu, nu intraţi în examen...
Dacă n-aţi legat conexiuni între dvs., n-o să puteţi preda proiectul luni. O să mă întrebaţi la examen ce e asta şi eu o să vă spun că v-am spus. Fac un proiect ca să mă apuc de altul. Rozy, scrie asta! Să fii sus e greu, reţineţi. Dacă eşti sus, te văd cei de jos şi te copiază.
- Dră, nu scrieţi? vă dau două absenţe! şi data viitoare cînd veniţi, vă mai dau două...

Cine doreşte să stea, să stea omeneşte. Cine nu doreşte să stea şi nu ştiu ce, îl dau afară afară şi îi dau 4 absenţe. Şi pe şeful de grupă!
***
- Cine a citit Lexiconul? Aud?- (îndrăzneşte cineva) Eu m-am uitat pe el....se pune?În timp ce eu aud din spatele meu o remarcă fermă: eu dacă aş fi dictator, aş interzice învăţământul românesc
***
Finalmente, iată şi o frântură din discursul ucenicului celui care ne învaţă să fim liberi, având succes în afaceri. Seminar (a se compara retorica):

În regulă. Astăzi vreau să fac o pledoarie de tipul „e bine să facem proiecte”. Voi aveţi formaţie principial umanistă şi disciplina asta e migăloasă şi tehnică. De asta eu trebuie să o fac pe traducătorul. Orice mişcă e un proiect. Nu trebuie să ne întristăm atunci când ne confruntăm cu o situaţie prea complexă. Există soluţia conopidei. Nu v-am spus despre ea la ultimul seminar? (ba da, ne povestise) Trebuie să avem răbdare şi să facem paşi mici. O conopidă mare nu o să intre niciodată într-un borcan cu gura îngustă.
Iar acum aş vrea să vă povestesc o altă parabolă care pe mine m-a marcat foarte mult când mi-a povestit-o tatăl meu. Se numeşte parabola laptelui pierdut.
(ah, do not cry over spilt milk, chicoteşte o colegă) (...)
De ce oamenii ăia de pe stradă se comportă atfel? Voi sunteţi în situaţia în care n-aveţi încă un bebe. Te simţi motivat ca să faci ceva pentru el in the future pentru că la noi tendinţa e una nihilistă care se repercutează şi la ştiri şi la altele... voi sunteţi un vector al schimbării. Voi închide acest subiect.
Haideţi să haidem. Detaliaţi acest tabel pe măsura muşchilor pe care îi aveţi
.

5/12/09

hronicul vârstei tale

De timpul ăsta o să îmi aduc mult aminte, am să-l reverberez în fel şi chip, am să-i tălmăcesc fiecare buclă, am să-i desfac fiecare şuviţă până am să ajung la nod.
Şi vai, ce-o să mai tânjesc maladivă după vârsta asta pe care am împrejmuit-o cu mii de straturi, precauţii şi ezitări.

5/10/09

în-făptuire

De mult timp aştept un semn. Mi-l închipui abrupt, fulgerător, verde, cu reflexe luminoase. Când mă gândesc că, uite, l-am primit, nu mai e. Da, e bine aşa, cu toate se întâmplă la fel, lucrurile trebuie să moară atunci când îşi trăiesc culminaţia, când simt în ele o împlinire, o lumină care le face să fie gata, făptuite, bune de uitat.