8/11/07

găuri în istorie

Pentru că în acest moment şi nu numai simt că trebuie să fac ceva, mărunt cum o fi, fiecare gest de-al meu de acu-ncolo trebuie să subscrie intenţiei de a face neapărat ceva, de a nu sta degeaba, de a incomoda normalitatea prin activismul meu declarat, pentru că nu se mai poate altfel. Am vegetat destul, am făcut pe naivii până acum, suntem la limită, suntem peste limită, dincolo de care nu mai există nimic.


Stau aici ca un ghimpe, ca un element discordant, ţipător, strident, contemplez ceea ce mi se oferă, iau aminte, sunt un reprezentant a ceva, port numele grupului meu, în definitiv. La şcoală când se discută despre amintirea defunctei URSS, comunism, ateism, marxism, sărăcie, prostie şi toate ingredientele, sunt vizată în mod direct, profesorii se uită la mine în mod semnificativ, colegii consolator. La orele de istorie sunt un martor-colportor al unei bizarerii istorice, al unei nepotriviri catastrofale, prin simpla prezenţă a mea verific probabilitatea deteriorării idealurilor civice spre care ei tind cu chin şi sacrificii, eu reprezint nuanţa de contrast dintr-un tablou perfect.

Ne situăm într-un punct limită al istoriei, când, dacă nu acţionăm, nu ne comportăm aşa cum ne cer evenimentele şi vremurile, o să fim sancţionaţi de către posteritate. Nu e destul cât am fost priviţi ca nişte ţărani mioritici, cu gândurile aiurea, cu un vag sentiment al etniei, incapabili să se trezească din visare, să reacţioneze la provocare, să fie demni, să-şi revendice cu demnitate ce e al lor, ce li se cuvine, ce le-a împărţit şi lor istoria. Ori ne transformăm în brute, oportunişti de speţă, la cheremul altora, sau ne complăcem în continuare în postura de idioţi inalienabili ai unui spaţiu nenorocit din pura, nefireasca povară a bunătăţii noastre. Dar nu ne deşteptăm odată? Să fi obosit atât de tare, să se fi rătăcit pe drum spiritul războinic al dacilor?

Nu e suficient ca fiecare dintre noi să protesteze molcom nostalgic cu blândeţe şi amabilitate. Nu e suficient, e dezolant. Istoria trebuie revoluţionată din temelii, cu ceva incontestabil, măreţ, de proporţii.

Tot nu pricep de ce trebuie să vorbim o limbă ipostaziată în dependenţă de context. Bunăoară, la şcoală, profesorii şi elevii exersează o limbă română corectă, recomandată, literară cât se poate, în familie o altă variantă de grai românesc cu prescurtări şi distorsiuni, iar în stradă, în medii consacrate, se practică un alt soi de limbă. Ne împărţim în cine ar trebui să fim şi în ceea ce suntem de fapt. În consecinţă, două posibilităţi lingvistice. Vorbim corect, pronunţăm cuvântul până la capăt, avem grijă la topică numai când ne aude cineva căruia vrem să-i prezentăm o altă faţă a lucrurilor, un mod preferabil de a fi. Îndată ce acel cineva este cooptat în mediul nostru familiar, asemenea convenţionalisme devin inutile. Dacă eu am pretenţia ca în timp ce merg pe stradă să aud vorbindu-se româna pe care am învăţat-o la şcoală, pe care am citit-o în cărţi, pe care am imitat-o în familie şi pretutindeni, înseamnă că sunt în ţara mea şi că revendicarea mea e pe deplin justificată sau poate că… cer prea mult? Şi dacă atunci când sunt abordată în stradă şi răspund că nu înţeleg şi respectivul, respectiva se uită la mine cu o privire tâmpă repetând întrebarea şi aşteptând necondiţionat răspunsul, mă enervez şi mă fac a înjura. Şi dacă într-un spaţiu public, un funcţionar, un chelner, o coafeză îmi cer repetate explicaţii într-o limbă pe care, cu toată sinceritatea, nu o înţeleg (rusă), ce ar trebui să fac, să părăsesc frustrată localul, acceptând senin nefirescul acesta deranjant?

Cum putem să ne menţinem în această stare de inconştienţă, de ce ne încăpăţânăm să credem în existenţa unei limbi care nu există? O damă parfumată şi înveşmântată în fel şi chip se plângea mamei mele că tare anapoda şi complicată mai este programa şcolară. Cu toată şcoala ei i se părea complicat să ajute la teme un copil care învăţa în clasa întâi. Şi continua: „eu puţină moldovenească ştiu, dar cu limba asta a lor nu mă descurc…” Extraordinar, săracii copii care trebuie să vorbească în familie într-o limbă (într-un fel) şi la şcoală să se exprime în alta (în alt mod). Bilingvi, dintr-o dată.

De ce ne refugiem de fiecare dată în istorie, atribuind ei toate erorile umane? Într-adevăr, multe s-au întâmplat nu din voia noastră şi fără a ni se cere părerea, dar trebuie să ne descurcăm şi cu moştenirea istorică pe care o avem. Începând cu riposta necesară dată unei dame obraznice care se înghesuie pe lângă tine în transportul public, fără a îşi cere scuze, unui funcţionar care-şi discută la telefon problemele personale, în timp ce clientul aşteaptă, unei chelneriţe care-ţi aduce plăcinta rece şi tare, de acum nu ştiu câte zile, femeii de la casa de bilete care nu îţi dă restul de la bilet sau alteia de la alimentară care îţi transformă restul într-o bomboană sau gumă de mestecat, şoferului de autocar care îţi cere bani pentru bagaj, deşi acesta intră în costul biletului, aceluiaşi şofer, care la finele cursei îţi cere biletul înapoi, vânzătoarei de la patiserie care ţipă la tine că ai confundat colacul cu un covrig.

Nu are nici un rost să idealizăm istoria, nu putem şti ce s-a întâmplat cu adevărat, e important să ne-o construim pe a noastră, să mânuim vremurile în favoarea noastră, să ne asumăm aşa cum suntem. Nu ne putem spune de fiecare dată că nu ne interesează, e amăgitor, ba da, ne interesează şi încă cum, numai că nu avem destul tupeu, iniţiativă, entuziasm durabil şi constructiv, verticalitate. Gândurile acestea sunt un îndemn pentru toţi tinerii cărora le pasă de limba care s-a vorbit de veacuri pe pământul în care s-au născut şi care acum este înghesuită şi marginalizată, care cred în istoria statornicită a ţării lor ca bucată din alta, - să ne solidarizăm întru adevăr istoric şi demnitate naţională. Să ne vorbim limba nestingherit pe stradă, corect şi literar, căci altfel nu mai este limba română, şi să avem pretenţia ca şi nouă să ni se vorbească la fel, să ne păstrăm bunul simţ şi integritatea morală în stradă şi pretutindeni, să ne protejăm istoria de intervenţii netrebuincioase, să reacţionăm atunci când nu ne convine ceva. Să admitem că celor mai în vârstă, obişnuiţi cu acest mers al lucrurilor, le este mai greu şi cu tot voluntarismul, nu ar putea să abandoneze complet vestigiile trecutului. Însă noi, o putem lua de la capăt, fără nici un fel de reziduu de-al Vechiului Regim pe conştiinţă. Sunt sigură că dacă aceste lucruri sunt păzite şi menţinute, celelalte se vor soluţiona mai uşor. Aveţi votul meu de încredere.

cu obrazul crăpat lângă tine

Tiki, de atâtea ori îţi spun aceleaşi lucruri n-auzi nimic, decât gâfâitul meu

Tiki, te dor urechile

ţi-am împuns urechile ca să porţi nişte cercei coloraţi

de acum încolo

numai noi două vom sta cu urechile ciuruite în camera asta

fără să ne vadă cineva (suferinţa)

Fără să ne admire nimeni

Da, e posibil

Tu eşti cea mai tristă fată din univers

cu picioarele înfundate într-un nor

bălaie bălaie bălaie

Cu obrazul crăpat lângă tine stă umbra ta

buzele ca un şanţ strâng din pulpane


O nenorocită burduşită

şi nişte găuri în urechi care te dor

Prin care vei scoate încet capul afară

Stau aici ca un bolovan am 19 ani am avut

Tiki, eu încerc să şterg cu mâna vocile

zgomotul, teroarea


Când se apleacă peste mine oamenii care mă ştiu

în leagănul meu pătrat cresc licheni, iar ochii tăi de plastic lucesc duşmănos

în timp ce eu sunt cu tine şi împart tunetele